Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După succesul pe plan internațional al romanului Cartea oglinzilor, scriitorul Eugen Ovidiu Chirovici revine cu un roman plin de mistere și suspans, Cartea secretelor. Nu poţi avea încredere în propriile amintiri. Nu poţi avea încredere nici în relatările altora. Aşadar, cum poţi să afli ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea? Psihologul James Cobb încearcă să descopere adevărul despre o crimă care a avut loc în urmă cu 40 de ani. Cobb este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povesteşte că, în urmă cu aproximativ 40 de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu își aminteşte ce s-a întâmplat. Eugen Ovidiu Chirovici își scrie romanele doar în limba engleză și lucrează deja la alte două proiecte.
Cartea oglinzilor a fost un mare succes internațional, un roman în care v-ați jucat puțin cu mințile cititorilor și ne-ați oferit un final surprinzător. Ce descoperim în noul roman, Cartea secretelor?
O poveste interesantă, câteva personaje pe care probabil ai vrea să le cunoști în carne și oase și care ți-ar putea deveni prieteni și, firește, o mulțime de întrebări la care fiecare dintre noi ar găsi răspunsuri diferite. În rest, îi las pe cititori să o descopere.
Titlurile acestor romane sunt simple, dar și foarte atractive în același timp. Cum le-ați ales?
Cu foarte multă grijă. Glumesc. Când eram gazetar, dădeam mai întotdeauna titluri bune. La “Curierul național”, unde am scris aproape zece ani, eu găseam de obicei titlurile articolelor de primă pagină.
Nici în Cartea secretelor, nici în Cartea oglinzilor nu am simțit că ar fi romane scrise de un român. Se simte că sunt romane care au toate ingredientele necesare pentru a fi traduse în afară. Cum ați reușit acest lucru?
În primul rând, sunt scrise în engleză și traduse în română, deci probabil de aceea dau impresia de care vorbiți. Pe de altă parte, am citit încă din copilărie foarte multă literatură străină, în special nord-americană, iar asta și-a pus probabil amprenta asupra modului meu de-a scrie. Nu în ultimul rând, e vorba de documentare, care în cazul ambelor cărți a fost foarte consistentă.
Citește pe Antena3.ro
Un thriller trebuie să conțină foarte multe detalii și răsturnări de situație care să îi șocheze pe cititori. Cât de greu este să compuneți tot tabloul fără să ratați ceva important?
Nu mi-am propus să scriu thriller, cărțile mele au fost considerate și promovate ca aparținând acestei categorii în doar câteva țări și cu precădere în Regatul Unit, unde dacă o carte nu este crime, mystery sau thriller, nu se vinde aproape deloc. În alte țări, cum ar fi Germania, Franța sau Italia, au fost prezentate ca romane, pur și simplu. Nu orice carte care se citește cu sufletul la gură este un thriller și nu orice thriller se citește cu sufletul la gură. Pot să vă dau zeci de exemple în acest sens. Așadar, nu am folosit niciun fel de rețetă învățată prealabil și nu sunt un consumator de thrillers. Scrisul înseamnă creație, nu industrie, cel puțin pentru mine. Nu mi-am propus niciodată să devin un soi de maimuțică de marketing, care trebuie să dea bine pe Twitter și să fie capabilă să producă un vraf de maculatură pe an, spre bucuria editorilor.
Personajele dumneavoastră vin cu versiuni diferite și credibile. Ajungem să nu mai știm ce și pe cine să credem. Cum reușiți să vă detașați de un personaj și să intrați în mintea celuilalt?
Personajele unui roman nu sunt sclavii autorului sau alter ego-uri ale acestuia, ci oameni în carne și oase, care pentru tine, ca scriitor, devin la fel de de consistente ca persoanele reale din jurul tău. Nu știu neapărat ce va spune cutare personaj în pagina următoare, sau cum va reacționa în anumite circumstanțe. Capacitatea de a construi personaje credibile și complexe constituie unul dintre cele mai importante ingrediente ale literaturii autentice. În momentul în care personajele mele își dobândesc autonomia și darul de a mă surprinde, știu că sunt pe drumul cel bun.
În ultimele dumneavoastră romane nu aveți un erou clasic, timpul nu curge linear, vă jucați cu diverse versiuni ale personajelor, cu tehnica poveștii în poveste. De ce preferați această modalitate de construire a acțiunii?
Simplu: habar n-am. Nu cred că există un scriitor care să fie în stare să explice de ce a ales un subiect sau altul, de ce a ales un anumit stil și așa mai departe. Lucrurile astea se întâmplă, pur și simplu, la fel de natural ca respiratul. Plămânii mei funcționează, probabil că un medic ar fi capabil să-mi explice în detaliu cum se întâmplă acest miracol în fiecare secundă, însă pentru mine, la urma urmei, explicațiile lui nu ar avea nicio importanță atâta vreme cât plămânii mei își fac datoria.
Vă creionați întreg romanul dinainte sau mai lăsați ca lucrurile să se schimbe pe parcurs?
Când încep un roman, nu am nimic sau aproape nimic schițat în prealabil. În general pornesc de la o imagine, asemenea unei fotografii sau a unei scene dintr-un film. Descopăr fiecare poveste pe măsură ce o scriu. Sigur, asta se întâmplă cu primul draft, care de obicei nu este un roman, ci cel mult o schiță. După care urmează șlefuirea, care poate să dureze mai mult decât scrierea primului draft. Mi se întâmplă să schimb o frază și de zece ori, să elimin complet un capitol sau să adaug unul nou. Cred că un roman trebuie rescris în întregime de cel puțin cinci ori înainte să fie trimis editorului sau agentului literar.
Este o întrebare pe care o pun tuturor scriitorilor pe care îi întâlnesc pentru că am o curiozitate aparte. Aveți vreun ritual când vine vorba de scris? Dimineața, seara, noaptea, cu muzică, în aer liber, zilnic?
În general scriu dimineața, la prima oră. Mă trezesc la șapte și la opt mă apuc de scris. Orele acelea sunt cele mai bune pentru mine. După-amiaza sau seara doar revăd, eventual, ce am scris în ziua aceea. Întotdeauna îmi încep ziua recitind încă o dată ce-am scris în ziua precedentă, pentru a reintra în ritmul poveștii. Nu ascult muzică în timp ce scriu, mi-ar distrage atenția.
Piața de carte din România are mari probleme. Statisticile arată că se citește puțin la noi în țară. Care credeți că este principala cauză?
Internetul, filmele, revistele, fuga de idei promovată de societate în general (și nu mă refer doar la noi). Asta, pe de-o parte. Pe de alta, în cazul particular al țării noastre, prăbușirea sistemului de educație și a sistemului de valori. Într-o lume dominată exclusiv de bani și de lupta primitivă pentru putere, în care personaje semiagramate sau agramate de-a dreptul sunt cocoțate la rang de lideri de opinie sau căpetenii politice, literatura devine tot mai stingheră și nu-și mai găsește locul. Și tare mi-e teamă că următorii ani vor aduce probleme și mai mari pentru cultura noastră, care pare să se dezintegreze de la o zi la alta.
Ce fel de romane citiți în mod normal? Aveți autori contemporani preferați?
Romane literare, mai ales. Paul Auster, Cormac McCarthy și Julian Barnes ar fi doar trei dintre autorii contemporani preferați. Și-n fiecare an, ca un ritual, recitesc două cărți care pentru mine ating perfecțiunea: „The Old Man and the Sea” de Hemingway și „L’Etranger” de Camus.
Bibliotecile încep să dispară din casele oamenilor și și-au făcut loc în viețile noastre celebrele Kindle și cărți digitale. Este un pas firesc sau ar trebui să se facă ceva în acest sens, să facem loc în casă cărților printate?
În ultimii ani, pe plan internațional, cărțile electronice au înregistrat un regres, crescând în schimb vânzările la formatul audio. Contează, cred eu, ce anume citești, nu ce suport alegi pentru a citi. Cert este că formatul pe hârtie, căruia i se cânta prohodul în urmă cu un deceniu sau două, ramâne în actualitate. Rețele importante, cum ar fi Amazon, își construiesc acum librării.
Ce le pregătiți cititorilor pe viitor? Aveți deja vreo idee pentru un nou roman?
Da, deja lucrez la un proiect intitulat „The Extraordinary Case of Mademoiselle Dubois”, sau „Extraordinarul caz al domnișoarei Dubois”, în limba română. Acțiunea romanului se petrece la Paris și sper să-l termin până la toamnă. Următorul proiect se numește „Berlin”, o poveste care are loc în capitala Germaniei, în toamna anului 1946, pe când orașul era încă împărțit în sectoare administrate de Aliați.
