Infractorii de la vârf nu vor o lege a siguranţei naţionale

Jurnalul Naţional: De ce sunt aşa de puţin transparente serviciile noas­tre?
Cristian Troncotă: Să ştiţi că nici eu nu sunt mulţumit cu ce se întâmplă acum. Sistemul nu este aşa bun, cum şi-l închipuie cei din interior, dar nici aşa de rău faţă de cum este per­ceput în exterior. Da, e de­mo­cra­ţie, dar până unde suntem transpa­renţi sau cum putem deveni transpa­renţi? Serviciile de informaţii lu­crea­ză cu secrete şi ele sunt eficiente atât timp cât păstrează secretul unei operaţiuni. Nu metodele şi mijloacele sunt secrete, ci operaţiunile şi oa­me­nii pe care trebuie să-i protejezi pentru că altfel ei şi familiile lor devin ţinte pentru adversari.

Noi nu avem în România o şcoală de gândire şi de cercetare în dome­niul intelligence-ului. Comentariile în limba română se bazează pe tradu­ceri şi pe sinteze din străinătate, nu pe cercetări proprii, decât în prea mică mă­sură. De ce avem atâtea institute de istorie şi nici unul de cercetare în domeniul securităţii?


Poate că avem o fobie faţă de tot ce înseamnă supraveghere, ur­mă­ri­tori, filaj...
Nu, vă spun eu. În primul rând avem o fobie faţă de cuvâtul "securitate". Deci ne întoarcem la origini, la felul în care s-a realizat trecerea de la o lume la alta. Cine a trecut în pas de vals sau pe un covor de catifea nu a avut parte de asemenea încrâncenări. Societatea civilă trebuie să construiască sisteme de control civil asupra serviciilor de informaţii şi structuri de cercetare în probleme de securitate. Ce este securitatea într-un stat normal? Un capitol al relaţiilor internaţionale. Acestea, la rândul lor reprezintă un capitol de istorie, mai ales recentă. Atât timp cât există institute de istorie, de cercetare în sociologie, psihologie, etnografie, stiinţe juridice etc., de ce să nu existe şi un institut în domeniul securităţii?! Nici nu trebuie să fie neapărat de stat. Dacă nu avem, ne mulţumim cu ce au Aliaţii, încercăm să aplicăm rezultatele lor la realităţile noastre. Prin urmare, ne ghidăm după ideea potrivit căreia dacă au ei de ce să mai facem şi noi? Greşit. Nimeni nu poate să cunoască mai bine pro­blemele de securitate ale unei naţiuni decât cei care fac parte din ea. Nu pot americanii să gândească pentru noi. Că ne cunosc şi că ne mai dau sfaturi, asta da. Atunci când a venit Bush, în noiembrie 2003, ne-a spus în Piaţa Revoluţiei: "Din momentul în care aţi aderat la NATO problemele de apărare şi de securitate ale României vor fi rezolvate în cadrul Alianţei, voi rezolvaţi-vă problema corupţiei la nivel înalt". Au trecut şapte ani de atunci. Şi!?

Vin americanii şi aliaţii noştrii, nemţii, francezii, spaniolii, să ne rezolve nouă problemele de corupţie, de crimă organizată transfrontalieră? Nu, ei sunt foarte îngrijoraţi de fenomenul criminogen care se dezvoltă aici la noi şi care este racordat la reţelele internaţionale. Este o problemă pe care ei o tratează într-un mod foarte serios. Să vină ei şi să ne facă nouă legi şi tribunale funcţionale? Păi, securitatea este o problemă de respectare a legii. Acolo unde legea se respectă, se dă o şansă în plus securităţii. Vorbim la ora actuală despre problemele de securitate ale Ro­mâniei. Păi, staţi puţin, avem o lege a securităţii? Ne-o promite pu­terea politică din 1997 şi tot n-o scoate. Anul trecut, când a fost ultima confruntare dintre cei doi candidaţi la preşedinţie, al doilea punct în dezbatere era securitatea naţională. Au început să se atace (chestiunea cu mogulii!) şi s-a dus naibii securitatea. Am rămas foarte dezamăgit că la nivelul ăsta se tratează într-o asemenea manieră. Şi de-o parte şi de cealaltă, în campania electorală s-a promis că pachetul de legi de securitate va avea prioritate. A trecut un an, şi ce s-a făcut? Nimic! Acestea sunt problemele fundamentale de securitate naţională. În sens contrar, vorbim ca să ne aflăm în treabă. Nu face nimeni nimic pentru securitatea statului, nici măcar o lege. Până când pachetul de legi în domeniul securităţii nu va intra în vigoare, eu, ca istoric şi ca profesor în domeniul acesta, consider că cei responsabili o fac cu premeditare! Prin urmare, nu cred că este vorba despre o fobie reală faţă de noţiunea de securitate, fobie care să recunoaştem a fost profesio­nist inoculată de către cei interesaţi (tu­riştii răsăriteni şi brucanii de aca­să), foarte activi de altfel la Revoluţie, ci pur şi simplu de faptul că elementul infracţional de la vârf nu doreşte o lege a securităţii.

Ofiţerii trebuie protejaţi, există o lege în acest pachet care vine să reglementeze drepturile şi obligaţiile operatorilor serviciilor de informaţii, ale ofiţerilor. Există legea spionajului şi contraspionajului. Acolo spune clar ce înseamă activitate de informaţii şi contrainformaţii. Noi despre ce vor­bim!? Vorbim că directorii servi­cii­lor de informaţii spun că "oamenii noştri sunt infractori pe teritoriul al­tor state?" Sigur că sunt atât timp cât nu avem o lege care să-i protejeze. Dar nu asta este important. Esenţial ar fi ca nu cumva să devină infractori pe teritoriul statului naţional. Până nu se face această lege de protecţie a contraspionajului, lucrurile se pot interpreta şi în felul ăsta. Se pot comite infracţiuni în exercitarea meseriei şi pe teritoriul naţional.


Aţi scris mult despre istoria ser­vi­ciilor, despre metodele şi proce­deele folosite în activităţile de in­for­maţii. Ce s-a schimbat în cei  21 de ani de la Revoluţie şi ce a ră­mas la fel ca înainte de '89 în ceea ce pri­veşte imaginea şi funcţionarea servi­ciilor române de informaţii?
Schimbările s-au făcut foarte brusc în ceea ce priveşte legislaţia şi metodologiile de lucru, dar nu şi în mentalul colectiv şi operaţional. Securitatea a funcţionat pe vremuri după o hotărâre a Biroului Marii Adunări Naţionale: 221/1948. Legea 51/1991, legea siguranţei naţionale, care e valabilă şi astăzi, a fost prima lege şi deocamdată şi ultima din istoria acestor instituţii. A mai fost SSI-ul (Serviciul Special de Informaţii) care funcţiona pe bază de Înalt De­cret Regal semnat de Regele Mihai I, în 15 noiembrie 1940. Numai că pe vremea aceea România funcţiona ca stat naţional-legionar, tot pe baza unui Înalt Decret Regal (din 14 septembrie 1940). Prin Legea din 1991 a fost pentru prima oară în istoria serviciilor noastre când o structură de intellingence şi counterintelligence a funcţionat pe bază de lege publicată în "Monitorul Oficial". 


O lege cu foarte multe lacune...
Şi nu numai atât, este o lege contra principiilor noastre de alianţă în NATO şi UE. Dacă o citiţi atent o să vedeţi că e o lege reacţionară. Nimeni nu s-a gândit să o anuleze o dată cu aderarea. Ofiţerii noştri lucrează tot pe baza acestei legi. Or, fără acest pachet de legi propuse spre adoptare, nu se poate face nimic serios. Cea mai mare vulnerabilitate a noastră e tocmai lipsa legii securităţii naţionale.


Sunt celebre hotărârile a două ins­tanţe de judecată care au dat câş­tig de cauză omului de afaceri Dinu Patriciu în procesul cu SRI, conside­rând că acestuia i s-au încălcat drepturile. Unde credeţi că a fost hiba aici? La neajunsurile legii sau la mo­dul de acţiune al SRI?
Nu vreau să comentez punctual acest caz pentru că nu vreau să risc ridicolul. Vă poate răspunde la asta, teoretic, doar ofiţerul care a lucrat cazul. Nici şeful lui nu se pricepe să vă dea un răspuns clar. Dar vă spun eu că aşa ceva n-o să aflaţi niciodată, asta chiar trebuie să rămână secret. Să ştiţi că nu întotdeauna secretele bine păstrate ascund probleme grave, care prin dezvăluire pot crea mari pre­ju­di­cii intereselor naţionale. Mai as­cund câteodată şi mizeria umană. E de­monstrat de istorie. Restul sunt co­men­tarii, jus­ti­fi­cări... şi mai e un aspect, atestat tot de istorie. Oamenii cinstiţi nu au de ce să se teamă de serviciile secrete. Doar cei ce se simt cu musca pe căciulă sunt cu gura mai mare. Ca să-şi creeze o imagine, falsă evident, acuză în dreap­ta şi în stânga autorităţile de n­e­­respectarea drepturilor omului. Da­că au avut şi bani, de regulă au reuşit, mai ales acolo unde a existat corupţie la nivel înalt.
Citiţi continuarea interviului în numărul de mâine