Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Noul episod pe care îl prezentăm face parte și el din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Numele „centenarului” adus astăzi în atenţia dumneavoastră este Chiţu Irma. Doamna Chiţu, asemenea unui copil înfiat al timpului, a împlinit în acest an un secol de viaţă, chiar pe 27 martie, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Cu acest prilej, a fost de acord să ne relateze cum s-a văzut prin ochii ei ultimul secol al ţării noastre, din perspectiva unui om simplu, pentru care evenimentele vremii nu ofereau alternative.
Doamna Chiţu, aidoma unui copac ce a adunat 100 de inele pe secţiunea transversală a trunchiului său, ramifică prin răspunsurile ei experienţe din perioadele cele mai brutale pe care le-a traversat România după Marea Unire, culminând cu al Doilea Război Mondial şi epoca regimului comunist. Îşi aminteşte şi astăzi cum a reuşit să supravieţuiască bombardamentelor avioanelor aliate asupra Bucureştiului din primăvara anului 1944, atunci când „moartea venea din cer”, după cum ne-a povestit.
„A fost prima dată când deasupra Bucureştiului au apărut avioanele americanilor”, îşi începe ea relatarea despre dezastrul abătut asupra Capitalei ce a ucis peste 3.000 de oameni, când bucureştenii nu au luat în serios sirena care anunţa escadrilele aducătoare de moarte. „La 11 se terminase un exerciţiu, iar peste 2-3 ore au apărut avioane pe cer şi a început sirena să urle. Oamenii au crezut prima dată că este un exerciţiu şi nu au luat în seamă. Din cauza asta au murit mulţi. După aia, fiecare a fugit care încotro, intraserăm toţi în panică”, ne povesteşte ea clipele de groază pe care le-a trăit atunci.
Mai mult, doamna Irma nu uită nici acum atmosfera în care se desfăşurau alegerile electorale în perioada interbelică şi ne ilustrează în răspunsurile sale etapa romantică a democraţiei în România Mare, la scurt timp după 1919, când universul avea să implice în jocul politic populaţia, indiferent de nivelul social. Acurateţea cu care reuşeşte să strecoare în relatările domniei sale detalii pe care poate alţii nu le-au remarcat nici la faţa locului ne arată că nu în toate cazurile se poate spune că vârsta este un preţ scump de plătit pentru maturitate de către om. Deşi vremurile traversate în cei 100 de ani nu au scutit-o de nelinişti, doamna Chiţu Irma rămâne optimistă şi la vârsta asta, văzând viitorul României într-o lumină mai bună decât poate mulţi dintre noi nu au puterea să o facă. Astfel, vă invităm să parcurgeţi rândurile următoare, nu doar prin exerciţiul lecturii, ci şi prin cel al empatiei şi imaginaţiei, pentru că optimismul cu ceva experienţă acumulată este cu mult mai energizant decât o simplă şi mare experienţă cu un anumit grad de cinism.
J: Cum vă simţiţi, doamnă Irma, la 100 de ani?
Citește pe Antena3.ro
IC: La vârsta mea, te gândeşti inevitabil la trecut, mai mult decât la viitor. Pentru că, fără să vrei, îţi vin gânduri în minte, că te apropii de final şi într-una dintre serile în care pui capul pe pernă o să faci pentru ultima oară.
J: În cazul acesta, vă propun să vorbim mai mult despre trecut...
IC: De acord.
J: V-aţi născut în anul Marii Uniri. La ce vârstă aţi conştientizat prima dată acest lucru?
IC: Ştiţi cum este, când eşti copil, nu prea judeci. Am aflat de Unire când m-am mai mărit, pe la 7-8 ani. Până atunci trăiam cu impresia că ce se întâmpla în ţară e de când lumea. Se simţea totuşi ceva deosebit ce nu s-a mai simţit după, oamenii erau mai optimişti, credeau în ţară. România era bogată atunci.
J: Cum arăta viaţa românilor după Primul Război Mondial?
IC: Să ştiţi că nu era zăpăceala de acum. Oamenii erau mai liniştiţi şi parcă îşi vedeau de treaba lor, mai mult ca astăzi. Românii erau şi mai uniţi atunci, să ştiţi, ne simţeam că suntem parte a aceluiaşi popor. Astăzi nu mai este aşa, se urăşte român cu român.
J: Cum au fost anii dumneavoastră de şcoală?
IC: Anii mei de şcoală au fost frumoşi. Eu am făcut 4 clase, că nu au avut părinţii posibilităţi să mă ţină mai departe. Atunci clasele nu erau formate din atâţia elevi ca în perioada comuniştilor şi nici nu făcea carte toată lumea. Era mai multă disciplină. Noi ne respectam profesorii. Atunci, să fii învăţător sau profesor era lucru mare, nu erau ei boieri, dar profesorii câştigau mai bine decât astăzi, aveau statut.
J: Când aţi văzut prima maşină?
IC: Când eram mică. Erau şi atunci maşini în Bucureşti, nu vă gândiţi că nu erau. E drept, multe dintre ele erau germane. Bine, nu ca acum, erau mult mai puţine pe străzi, nici asfalt nu era peste tot. Erau şi autobuzele Marta îmi amintesc, care mergeau pe lângă Cişmigiu, şi cu ele circula lumea.
J: Vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?
IC: Eu nu eram atunci interesată de politică să pot să vă spun prea multe. Tata zicea că a condus bine ţara, dar şi astăzi se vorbeşte frumos de el, şi ţara mergea atunci bine, să ştiţi că era prosperitate. Aşa, nu l-am văzut niciodată, îl mai auzeam pe tata vorbind despre politică, pentru că citea ziarul. Pe mine nu m-a interesat la vremea aia. Era altfel, şi era mai bine, aveam posibilităţi şi timp să ne îngrijim de viaţa noastră, şi nu ne gândeam noi ce fac politicienii.
J: Părinţii dumneavoastră aveau vreo simpatie politică?
IC: Tata, din ce îmi amintesc. El era cu ţărăniştii pe vremea aceea. Ştiu că îmi spunea de Maniu, de Mihalache, că s-au unit şi au făcut partidul. Îmi amintesc că spunea prin casă că ţărăniştii ar face bine dacă ajung la putere, că luptă împotriva corupţilor şi că vor să reducă decalajul dintre ţărănimea română şi burghezie. Nici noi nu am fost o familie foarte înstărită, cu toate că eram bucureşteni, dar nu aveam avere.
J: Cum arătau alegerile în perioada interbelică?
IC: Ei, să ştiţi, că uneori era mai rău ca acum. Se punea multă pasiune. Când era zi de scrutin, vedeai toate gardurile pline de afişe cu liberalii, cu ţărăniştii. Îmi amintesc că, prin ’27, citea tata în ziar că ăia de la Guvern, pentru a creşte numărul de voturi, apelau la rezervele electorale din cimitire, şi cică au fost mobilizate alei întregi din cimitirul Bellu. (râde) Să ştiţi că era mare agitaţie pentru alegeri, când se vedeau ăia care ţineau cu liberalii cu ţărăniştii, se luau la bătaie.
J: Unde se ducea lupta în campania electorală atunci, neexistând televizoare?
IC: În primul rând la sate, unde trăia cea mai mare parte a populaţiei. Puţini stăteau la oraş, şi se făcea propagandă electorală în presă, iar din ’30, şi la radio, că atunci radioul ajunsese la modă.
J: De comunişti ce se ştia în anii ’20?
IC: Atunci nu cred că era Partidul Comunist.
J: El s-a înfiinţat în 1921, dar a funcţionat clandestin, în samizdat, o bună bucată de vreme.
IC: Posibil, aşa pe şest să fi mers, că, altfel, lumea nu ştia de ei. Târziu s-a auzit de comunişti. Ce îmi aduc aminte de ei, primul lucru, e de la tata, care mi-a spus că i-a auzit cum mergeau pe stradă şi cântau „Internaţionala”, asta după ’30, nu mai ştiu să vă spun ce an.
J: De Regele Mihai, când aţi auzit prima dată?
IC: Îmi aduc aminte că prin ’30 ştiam că regele este Mihai, pentru că aveam un tablou cu el pe peretele clasei. Ţin minte că era copil. Nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el, cunoşteam că e fiul lui Carol I, care părăsise ţara când fugise cu Elena Lupescu, îi plăcea viaţa şi lăsase tronul. Ştiu că Ferdinand murise şi Carol al II-lea renunţase la tron, şi din cauza asta a ajuns Mihai copil la tron.
J: De Regele Carol al II-lea, ce vă amintiţi?
IC: Ştiu că în ’38 a interzis partidele politice şi voia să conducă doar el, după care a abdicat şi i-a lăsat pe Mihai şi pe mareşalul Antonescu să ducă ţara în război. El era cunoscut că avea o viaţă amoroasă foarte tumultuoasă. A avut vreo trei neveste, dacă ţin minte bine. Pe vremea aia era lucru neobişnuit, nu ca astăzi, când auzi că Tăriceanu a avut şase sau şapte (râde).
J: A abdicat după ce România a fost obligată să cedeze în ’40 părţi din teritoriul ţării...
IC: Da, a fost nenorocire atunci. Îmi aduc aminte că spuneau la radio că Hitler şi Stalin s-au înţeles să ia bucăţi din România pentru a le da ruşilor, ungurilor şi bulgarilor. Nu aveam ce face, nu ne puteam pune noi cu puterile. Poate nu mai existam astăzi.
J: Până în ianuarie ’41, România a fost patru luni stat-legionar. Cum a fost în Bucureşti în timpul rebeliunii legionare?
IC: Da, da, aşa a fost. Păi, la început, lumea credea că o să fie bine, după ce Antonescu i-a adus pe legionari la putere, dar după asta, ăştia ai lui Sima, că nu mai era Codreanu, începuseră să jefuiască şi să facă abuzuri. Intrau în casele oamenilor şi îşi făceau domiciliu acolo. După care Antonescu s-a supărat pe ei, că nu ascultau de lege. Îşi formaseră poliţia lor. Antonescu a scos apoi tancurile în stradă şi a început să se împuşte cu ei. Ştiu că legionarii se baricadau, ba la poştă, ba în nu ştiu ce sediu de instituţii sau ziar, şi trăgeau de acolo cu pistoalele. Vreo 2-3 zile a durat nebunia asta.
J: Când v-aţi căsătorit?
IC: În ’41, imediat după ce a început războiul, era toamnă când am făcut nunta. Am stat apoi pe toată perioada războiului în Bucureşti. Pe soţul meu l-am cunoscut pe Calea Victoriei, întâmplător. El nu era din Bucureşti şi m-a întrebat unde este Capşa, deşi se vedea de la o poştă unde e restaurantul.
J: Perioada războiului cum aţi petrecut-o?
IC: În Bucureşti, stăteam la soacra mea, cu bărbatul meu. Ne-am descurcat bine, deşi era stare de război şi se făceau exerciţii aici. Începuseră să dea cu bombe peste oraş americanii, au bombardat de mai multe ori prin ’44. Simţeam că parcă venea moartea din cer.
J: Povestiţi-mi cum aţi trecut printr-unul dintre aceste bombardamente.
IC: Păi, îmi aduc aminte de unul, în primăvara lui ’44. A fost prima dată când deasupra Bucureştiului au apărut avioanele americanilor. Se făceau exerciţii pentru populaţie până atunci, ne învăţau ca, în momentul în care auzim sirenele, să lăsăm totul deoparte şi să fugim în primul adăpost antiaerian. Ei bine, pe la 11, se terminase un exerciţiu d-ăsta, iar peste 2-3 ore au apărut avioane pe cer şi a început sirena să urle. Oamenii au crezut prima dată că este un exerciţiu şi nu au luat în seamă. Din cauza asta au murit mulţi. După aia, fiecare a fugit, care încotro, intraserăm toţi în panică. Eu ţin minte că eram pe la Piaţa Victoriei şi m-am ascuns într-un adăpost de acolo, vreo oră cât a durat nenorocirea.
J: Ce alte pagube au mai produs bombele aliaţilor în Capitală?
IC: Ştiu că vorbea lumea că au distrus Gara de Nord şi centrala electrică de la Grozăveşti, nu mai mergeau tramvaiele, se oprise şi curentul electric. Nu mai veneau la Bucureşti maşinile care transportau pâine, lapte sau legume şi a fost criză de alimente. Aşa e pe vreme de război, deşi până atunci noi nu prea simţisem la Bucureşti ce se întâmpla pe front.
J: Cum a fost după întoarcerea armelor?
IC: Toţi am sperat că o să fie mai bine, pentru că măcar încetaseră bombardamentele. Bine, au mai dat nemţii după asta, ştiu că au distrus Teatrul Naţional, dar cel mai rău a fost când au venit ruşii.
J: Povestiţi-mi cum a fost când a intrat Armata Roşie în Bucureşti?
IC: Păi, la început, când au intrat primele tancuri, prima coloană, lumea a fugit către ei, fiecare cum putea, pe jos, pe biciclete, să-i salute ca pe aliaţii noştri. Auzeam şi eu. Zicea şi la radio că au venit eliberatorii noştri. După aceea însă, ruşii nu au ţinut cont de asta, că eram aliaţi, şi au jefuit oraşul. Jefuiau, intrau în magazine şi luau fără să plătească, opreau maşini pe stradă, dădeau jos pasagerii şi apoi plecau cu ele. Era greu să fii femeie atunci, că ruşii ăştia nu vă gândiţi că erau ruşi moderni de pe la Moscova sau Sankt Petersburg. Ăştia erau veniţi de prin stepele Asiei, de acolo, nu erau deloc civilizaţi.
J: Dumneavoastră ce aţi făcut în acea perioadă?
IC: Eu am stat ascunsă la soacra mea, care, fiind mai în vârstă, se ducea ea sau soţul meu pentru alimente în oraş sau pentru ce era nevoie. Ieşeam rar, şi doar cu soţul meu. Eu am evitat să ies câteva luni din casă, până s-au mai liniştit apele. Auzeam de cazuri de femei care erau oprite de ruşi pe stradă, luate şi duse după un colţ de stradă şi violate. A fost nenorocire pentru unele.
J: Ulterior, Mihai abdică şi comuniştii preiau puterea totală în România.
IC: Da, dar până în ’47 se mai liniştiseră lucrurile, altele erau problemele care se iveau. Fusese secetă, şi după război a fost foamete în ţară. Bine, la Bucureşti nu s-a simţit ca în alte locuri de la ţară, dar nici bine nu era. Eu una nu ştiam ce o să urmeze, speram cu toţii să fie bine.
J: A fost bună venirea lui Dej la conducerea ţării?
IC: Domnule, pentru noi nu a fost chiar aşa rea. Adică, atunci am luat casa. Comuniştii au făcut şi lucruri bune, au construit case la oameni. Noi am primit, în 1950, apartamentul ăsta din Drumul Taberei, în care stau şi astăzi. Cu toate că se vorbea că Dej e omul ruşilor. El, cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu.
J: Cu Ceauşescu cum a fost?
IC: La început a fost foarte bine, să ştiţi, după aceea s-a prostit şi el. Nu aţi văzut că nu mai dădea mâncare la oameni? Nu ştiu ce a fost în mintea lui, voia el să achite datoriile ţării. Bine, faci asta, dar nu înfometezi populaţia. Eu m-am bucurat când a căzut comunismul, cu toate că eram pensionară atunci. Nu m-am bucurat că l-au împuşcat, aşa, cu o minciună de proces. Trebuia judecat corect, dar le era teamă celor care ţinteau puterea. M-am bucurat pentru că eu credeam că o să fie mai bine.
J: În anii ’80, românii au început să facă haz de necaz şi au apărut bancurile cu Ceauşescu. Vă mai amintiţi de ele?
IC: Da. Păi, gândiţi-vă că oamenii îndurau cozi la alimente, era frig în locuinţe şi cumva era necesar să te detaşezi de toate astea. Îmi amintesc de unul pe care mi l-a spus o vecină: ştiţi de ce în România socialistă magazinele se făceau la distanţă mare unul de celălalt? Să nu se încurce cozile cu oameni.
J: V-aţi aşteptat să cadă regimul Ceauşescu?
IC: Ei, cum? Nici prin cap nu-mi trecea. Nu aveai cum să-ţi dai seama pentru că totul era controlat. Nu auzeai la radio, decât la Europa Liberă, ce se întâmpla. Am auzit acolo ce a păţit Monica Lovinescu, că a bătut-o Securitatea de era să o omoare. Dar în ţară, lumea nu avea ce face. Aţi auzit poate ce s-a întâmplat la Braşov în ’87, când s-au revoltat muncitorii. S-a întâmplat ceva după? Nu s-a întâmplat nimic.
J: După ’90 a fost mai bine?
IC: Acum e mai bine, dar nu cum speram. A fost greu şi după ’90, oamenii au fost disperaţi din moment ce unul ca Vadim a fost votat de populaţie în 2000 şi era să ajungă preşedinte. Toţi sunt după buzunarul lor şi astăzi, oricum. Eu sper că o să fie mai bine în viitor, când se vor face mari copiii de azi, pentru că ei pot învăţa din greşelile părinţilor. S-au născut în alte vremuri, în democraţie, şi e posibil ca ei să aibă altă mentalitate.
J: Înţeleg că vedeţi în termeni optimişti viitorul României.
IC: Da, când eu nu o să mai fiu, dar măcar vă spun dumneavoastră aceste lucruri prin care am trecut şi poate le citeşte tineretul şi învaţă ceva. O să fie bine.
Eu sper că o să fie mai bine în viitor, când se vor face mari copiii de azi, pentru că ei pot învăţa din greşelile părinţilor. S-au născut în alte vremuri, în democraţie, şi e posibil ca ei să aibă altă mentalitate.
Îmi aduc aminte că prin ’30 ştiam că regele este Mihai, pentru că aveam un tablou cu el pe peretele clasei. Ţin minte că era copil. Nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el, cunoşteam că e fiul lui Carol I, care părăsise ţara când fugise cu Elena Lupescu, îi plăcea viaţa şi lăsase tronul.
