VERDE-N FAŢĂ / Gica Dobrin: Pentru noi, fiecare zi era o sărbătoare

Dacă ar fi să dea timpul înapoi, văduva marelui fotbalist crede că tot nu i-ar spune adevărul despre boala lui. Gica Dobrin a ştiut să facă din fiecare zi petrecută cu Nicolae – Gicu al ei – o zi de sărbătoare. Ar fi dat orice şi l-ar fi acceptat oricum, şi paralizat, şi cu piciorul amputat, numai să fi trăit. Şi-a înghiţit durerea şi lacrimile cum a putut mai bine, pentru ca el să nu simtă nimic. Iar acum, când el s-a urcat la ceruri, ea îi strigă uneori, târziu în noapte, că îi e dor de el.

Singura de care marele Dobrin asculta era Gica – "şefa" şi protectoarea lui. Şi colegii de echipă, şi publicul se linişteau când îl vedeau împreună cu ea şi spuneau: "E cu Gica, e bine!".

• Marius Tucă: Mai trecuse prin ceva asemănător, cu piciorul, în ’93. A jucat fotbal pe maidan?

Gica Dobrin: Venise din concediu şi juca pe maidan, acolo, la noi. S-a zgâriat într-o sârmă. Avea o zgaibă şi a scărpinat-o. A fost şi vina medicului din Piteşti, pentru că l-a consultat, dar l-a tra­tat superficial şi s-a infectat. Când i-am dezvelit piciorul şi l-am văzut... Venisem la el, la spital. Mi-aduc aminte că era în aceeaşi zi când murise şi mama mea. Era trist şi m-am îngrijorat. I-am pro­pus să mergem la Bucureşti. Mi-a spus că dacă vreau eu, mer­­ge. Domnul care era lângă el, în cameră, a auzit ce-i spu­sesem şi a venit după mine, când am ieşit din salon, şi mi-a spus: "Nu-i vedeţi piciorul?... Am auzit că vreţi să-l luaţi de-aici. Luaţi-l, că nu e bine!". Atunci, am vorbit cu medicul şi i-am spus că vreau să-l duc la Bucureşti. Medicul de echipă, care era acolo, dar nu putea să intervină, a spus că o să-i desfacă mai întâi rana şi apoi vor hotărî ce să facă. Când am văzut ce era acolo... era negru, can­grenă...

• Era gata să-i taie piciorul?

Dacă rămânea, probabil că i l-ar fi tăiat. Şi-atunci, când l-am văzut în halul ăla, am început să ţip şi le-am zis că plec cu el imediat. Au încercat să mă împiedice să-l iau de la ei, mi-au spus că astea sunt fandoseli, dar eu nu m-am lăsat şi am plecat chiar în noaptea aceea cu el. Când am ajuns la Bucureşti, se punea pro­blema să-i taie piciorul. Dar Dumnezeu a făcut să întâlnesc un medic deosebit, doctorul Lascăr, care a fost a doua viaţă a lui Gicu. Şi, cu toate că cineva îmi spusese că şi dacă va fi operat şi i se va salva piciorul, va avea probleme în viaţă de la asta, nu s-a întâmplat aşa.

• Şi atunci aţi fost tot cu el, în fiecare secundă.

Nici nu m-am mişcat de lângă patul lui. Am dormit pe jos, pentru că avea un pat mic, iar el dormea în cord. Am mai avut atunci o cumpănă. Acum, aş fi preferat să fi rămas fără picior, numai să fie în viaţă.

• Atunci când am făcut emisiunea, am rămas foarte impresionat, nu numai de grija dumneavoastră, ci de faptul că vă părea rău, după ce se stinsese, că l-aţi minţit atât timp spre binele lui. Dacă ar fi să daţi timpul înapoi, ce i-aţi spune din ce n-aţi apucat să-i spuneţi atunci, pentru că era bolnav?

L-aş fi întrebat dacă regretă ceva. Din fotbal. Mă gândeam uneori că, la bătrâneţe, când vom sta împreună şi ne vom aminti de una şi de alta, o să-l întreb despre asta.

• În timpul vieţii nu l-aţi întrebat nimic despre fotbal?

Nu. Dar l-aş fi întrebat despre fumat. Pentru că a fumat foarte mult şi se lăsase în ultimele opt luni, iar cineva îmi spusese că e foarte greu să te laşi de fumat. L-aş fi întrebat dacă i-a fost greu. Dar n-am făcut-o, ca să nu-i aduc aminte sau să bănuiască ceva.

• Dar înainte fumase mult?

Da. Foarte mult. De pildă, la un meci, când era antrenor, fuma ţigară de la ţigară. Viaţa de antrenor e foarte grea. Cea de jucător e mai uşoară.

• Cum a fost perioada când a fost antrenor? I-a fost greu? Îi plăcea?

Îi plăcea foarte mult. Cum să nu-i placă! Era aşa de fericit atunci, după ce n-a mai jucat! Muncea mult. Îi cerea sfaturi şi domnul Penescu. Se sfătuia foarte mult cu el. Ce-i spunea Gicu era literă de lege pentru el, hotăra cum îi spusese Gicu. Greşise domnul Penescu la un moment dat, când adusese un italian, care nu mai antrena echipa. De-atunci a spus că nu mai face nimic fără să îl consulte pe Gicu. Şi când l-a adus pe Badea, s-a consultat mai întâi cu Gicu şi s-a dovedit apoi că nu se înşelase.

• Perioada în care a fost antrenor a fost altfel, a fost mai grea pentru el?

Era mai grea.

• Vă mai duceaţi şi atunci la stadion?

Nu mă mai duceam. Nu, dar stăteam în genunchi, acasă, şi mă rugam şi pentru el, şi pentru echipă. Şi când vedeam cât e de greu... Când pierdea câte un meci, multe persoane care mă întâlneau îmi spuneau că nu le pare rău că a pierdut FC Argeş, ci le pare rău că suferă Dobrin.

• Ce frumos!

Şi la înmormântare a fost multă lume, şi din ţară, foarte multe persoane, iar unele îmi spuneau că ele nu au iubit fotbalul, dar că îl iubiseră pe Dobrin.

• Asta e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste.

Sau unele, de la Sibiu, care mai primiseră de la mine cadouri, dintr-astea, cum se dau pe la meciuri, fulare, ce purtase Gicu sau echipa lui, mi-au mărturisit atunci că, după ce el s-a retras, nu mai fuseseră la meciuri.

• Da, pentru că Dobrin a reprezentat imaginea fotbalului. Şi atunci, înainte de orice, era iubit el.

El prefera să joace în ţară. Când pleca afară, nu mai era în lar­gul lui, pentru că nu mai era cu publicul lui. Mi-aduc aminte că am fost odată la Ploieşti. Urma meciul naţionalei şi venise nea Pişti. Era antrenor atunci, dar lumea l-a aclamat pe Gicu.

• Care sunt lucrurile pe care aţi fi vrut să i le spuneţi şi n-aţi mai apucat?

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, tot nu ştiu dacă i-aş spune că e bolnav. L-aş proteja. Pentru el. Să-l fi ştiut că se culcă şi că se gândeşte că o să moară... Nu ştiu ce l-aş fi întrebat. Poate dacă a regretat că n-a jucat în Mexic. Sau poate dacă i-a fost greu când s-a lăsat de fumat.

• Totuşi, n-a regretat că n-a jucat în Mexic?

Nu. Nu cred. S-au spus multe.

• Cu dumneavoastră n-a discutat nimic?

Nu. Şi, oricum, ştiam care a fost realitatea, pentru că, pe vremea aceea, primeam scrisori, iar el mi-a scris în scrisoare exact cum s-a întâmplat.

• De unde primeaţi scrisori?

Din Brazilia... de pe unde pleca. Atunci nu erau atâtea mijloace ca acum, nu erau mobile şi comunicam prin scrisori. Îmi scria: "Am jucat în cutare loc" sau "Am fost bun" sau "Am părăsit echi­pa"... Îmi povestea ce s-a întâmplat. Am primit şi nişte cercei, pe care îi cumpărase Gicu care stătuse acasă la un bogătaş. A mers în­tr-o seară cu Gicu, la cumpărături, iar Gicu alesese o pereche de cercei şi i-a spus bogătaşului că sunt un cadou pentru sora lui. Nu i-a spus că vrea să-i cumpere pentru mine. Căsnicia noastră a fost deosebită. Dar îmi amintesc că exact în anul când m-am căsătorit, cineva mi-a spus, când m-a întâlnit pe stradă, că îl văzuse pe Gicu cu două fete la un restaurant. Fata care m-a oprit era una dintr-acelea, mai uşurati­ce. Fetele se băteau atunci pentru Gicu. M-am dus acasă, i-am povestit ce mi se întâmplase şi i-am spus atunci lui Gicu: "Uite, câte zile vom avea, sunt două clauze pe care ţi le pun. Prima, să nu ridici mâna niciodată la mine, şi a doua, să-mi spui tot. Pentru că, dacă n-ai să-mi spui tot, o să mă pui într-o situaţie dificilă. Când o să vină cineva la mine să îmi mai spună ceva despre tine, poate că şi eu voi fi curioasă să aflu, dar dacă tu îmi spui dinainte despre ce este vorba, o să ştiu şi eu ce să-i spun şi să îmi apăr ce e al meu". De atunci, nu mi-a mai ascuns nimic. Oricum, de cum intra pe uşă, eu îmi dădeam seama dacă a făcut vreo prostie. Nu vorbeam cu el imediat. Tăceam. Şi-atunci, el îmi spunea: "Hai, c-am făcut o prostie... Îţi spun tot. Dar numai să vorbeşti cu mine". Alte femei n-ar fi făcut aşa.

• Asta e o chestie extraordinară!

Vă mai dau un exemplu. Venise de la echipa naţională. Fusese într-un cantonament, îi fusese şi lui greu... au fost şi perioade când nu ne vedeam decât la aeroport, pentru că venea dintr-un loc şi trebuia să plece imediat într-altul. Atunci, nu stătea decât o seară. Am ieşit în oraş, ne-am plimbat, eu i-am pregătit bagajul. La ora 5 dimineaţa, când echipa ajunsese la aeroport, la Bucu­reşti, Gicu a întârziat şi toţi au spus că nu pleacă fără el. M-au su­nat, iar eu, care aveam flerul meu, m-am dus după el. M-au su­nat din nou şi mi-au spus că îmi pun şi o maşină la dispoziţie, nu­mai să îl aduc. L-am găsit pe Gicu, la o masă de petrecere... şi l-am adus la aeroport.

• Toţi vă ştiau de "şefă"...

Da. Într-un fel. Ştiau că eu sunt singura de care ascultă. Când mă vedea că vin după el, se ridica imediat de la masă şi le spunea celorlalţi: "Gata, la revedere, eu, acum, trebuie să plec!". Alta i-ar fi dat în cap. Dar eu zâmbeam, cu gura până la urechi, îl luam de braţ... Pentru că ce aş fi rezolvat dacă m-aş fi certat cu el? Nici nu puteam să-mi permit să-i spun "Ia, hai ridică-te!"... Era o personalitate, nu puteam să-l fac de râs. Şi l-am urcat în maşină. El a plecat şi a ajuns până la autostradă. Când şi-a dat seama că nu sunt cu el, i-a spus şoferului că dacă nu îl duce înapoi, să mă ia şi pe mine, sare din maşină. "Nu plec fără Gica!", i-a spus încă o dată şoferului, care a întors imediat maşina.

• Vă aduceţi aminte de meciul de la Piteşti, când a venit Kempes? A jucat cu Kempes?

Sigur că da. Atunci a stat la spanioli vreo două săptămâni. Îi promiseseră că mă aduc şi pe mine, într-un an, dacă rămâne la ei. El le-a spus că ilegal nu rămâne şi s-a întors după două săp­tămâni. Dacă nu ne iubea şi nu era atât de legat de familie, nu se întorcea. În perioada aceea nu ne dădea voie, nouă, soţiilor, să ple­căm cu ei. Era invitat cu toată familia. Îmi făceam şi eu spe­ran­ţe că plec cu el, până în ziua respectivă. Şi, în ziua aceea, nu mă lăsau să plec. Mi-aduc aminte că nu m-au lăsat să plec nici în Bulgaria.

• Povestiţi-ne ceva despre toată dragostea asta revărsată asupra dumneavoastră, de fapt, dragostea pe care publicul nu i-a arătat-o sau nu a putut să i-o arate lui, iar acum v-o arată dumneavoastră.

Asta face să treacă totul mai uşor pentru mine, pentru că asta îmi dă o forţă, mă încurajează. Am fost în oraş, zilele trecute, am intrat într-un magazin. M-au oprit două doamne, iar eu am început să plâng, nu m-am putut abţine. Dacă e să luăm perioada anilor noştri, suntem aproape singurii care am rămas împreună, căsătoriţi. Un bun prieten de-al nostru a venit, acum câţiva ani, la noi acasă. Stătea şi se uita la noi şi nu-i venea să creadă ce căsnicie frumoasă putem să avem. A început la un moment dat să plângă şi i-a mărturisit lui Gicu că el se despărţise de soţia lui. Din generaţia lui Gicu, nu ştiu dacă mai sunt două căsnicii ca a noastră. Ce-ar fi fost dacă l-aş fi părăsit când i-a fost greu?

• Spectacolul lui era pe teren.

Gicu nu cânta, nu dansa. Am înţeles că l-a şi criticat pentru asta. Dar revin, am avut şi noi greutăţi, însă niciodată nu m-am gândit să-l părăsesc. Ne-am unit, am trecut frumos peste toate. Rolul meu era să-l protejez. Când îi era mai greu, atunci îl protejam şi mai mult, atunci îi arătam şi mai multă dragoste.

• Vă mărturisesc acum că am vrut să fac o emisiune cu el, cu câteva luni înainte de a se stinge. Cu el, cu Ilie Balaci şi cu Gică Hagi. Şi am aflat că era bolnav. Îmi spusese cineva care aflase ce diagnostic are şi tot am crezut că nu e adevărat. Mai spuneţi-ne ceva despre căldura cu care vă vorbesc oamenii despre el, pentru că, aproape în fiecare zi, aveţi o dovadă de iubire de la ei, pentru el.

Am dovezi zilnic. Şi bărbaţii, şi femeile îmi spun mereu să fiu mândră de soţul pe care l-am avut. Mi-au spus şi vecinii, care s-au gândit să îi facă un bust. Nimeni nu a trecut cu indiferenţă pe lângă mine. Şi când merg la cimitir, multe femei îmi spun că am avut un soţ deosebit, că şi eu am fost o soţie deosebită. Eu consider însă că am făcut ceva normal şi că ăsta era rolul meu. Aşa cum nu mi-am dat seama cum au trecut 41 de ani, tot aşa nu mi-am dat seama cât am făcut pentru soţul meu. La cimitir găsesc şi bilete pe mormânt.

• Vă duceţi în fiecare zi acolo?

Nu ştiu dacă am lipsit două zile. Găsesc bilete şi de la oameni din Suceava sau din alte colţuri ale ţării. Am o vază acolo şi ei mi le pun în ea. Pentru mine contează enorm. Le mulţumesc din suflet. Gicu a fost făcut şi Cetăţean de onoare al oraşului.

• Dobrin era o imagine, imaginea fotbalului, şi mulţi îl vene­rau pentru jucătorul care a fost, însă foarte puţini l-au cunoscut ca om. Dar văd că din ce în ce mai multe personalităţi vor­besc despre omul Nicolae Dobrin, care era un om extraordinar.

În vremea aceea, aşa era, fotbalistul Dobrin. Dar cine a intrat în vorbă cu el, cine s-a împrietenit cu el a rămas surprins, pentru că nu îşi închipuia că poate fi aşa un om apropiat.

• Mai avea o calitate, era un om foarte deschis. N-a făcut niciodată pe vedeta, cu toate că era o mare vedetă în fotbalul românesc.

Asta spuneţi dumneavoastră. Dar îmi amintesc că am fost odată la Constanţa. Dacă aţi fi văzut ce frumos l-au primit pe Gicu... Sau am fost la un meci demonstrativ, la Biborţeni. Am legat prietenii care există şi astăzi. Era un om cu care puteau discuta, cu care se simţeau bine.

• V-a plăcut vreodată un alt jucător decât Dobrin?

Eu mergeam pe teren doar ca să-l văd pe Gicu. Şi încă ceva, nimeni nu m-a văzut, aşa cum l-a văzut pe el, întâi jucătorul, şi apoi omul, nimeni nu m-a văzut pe mine, Gica. Pe mine m-au văzut ca pe Gica, protectoarea lui Gicu.

• Soţia lui Nicolae Dobrin.

Da. Spuneau: "E cu Gica, e bine!".

• Ce ne mai puteţi spune despre şcoala de fotbal a lui Nicolae Dobrin?

Şcoala funcţionează. O singură dorinţă mai am, să se ştie că elevii de-acolo sunt ai lui Nicolae Dobrin şi să nu se mai spună că şcoala a pierit odată cu el. Avem acum 70 de copii. Am chemat un as într-ale fotbalului ca să-i evalueze, pe Mihai Georgescu, şi mi-a spus că, deja, şase sau şapte dintre copii promit foarte mult. Ne-a mai spus că trebuie să muncim în continuare, pentru că avem de ce. Avem şi o grupă nouă, de copii de 10 ani, pe care şcoala nu a avut-o până acum.

• Ce-aţi rezolvat cu terenul pe care se află şcoala?

S-a rezolvat. Persoana care îl revendica a primit de la Primăria Bascov un alt teren, acel sfert pe care îl cerea. Colaborăm foarte bine cu clubul de la Bascov şi, uneori, echipa lor mai joacă pe terenul şcolii noastre. Mai am o dorinţă. Să construiesc, în timp, şi un alt teren. Domnul Mircea Sandu, preşedintele Federaţiei de Fotbal, mi-a promis că mă va ajuta să facem un teren artificial.

• Cum a fost la nunta de argint?

O sărbătoare mare. Cu familia, cu finii, cu prietenii. De fapt, pentru noi fiecare zi era o sărbătoare. Dacă Gicu era cu mine, era fericit. Dar cred că, la nunta de argint, am trăit cele mai mari emoţii, pentru că atunci când ne-am căsătorit eram nişte copii visători, nici nu ştiam ce ni se întâmplă. Mi-aduc aminte că au venit atunci oamenii ca la Ceauşescu şi ne-au rugat să facem două tururi pe Strada Mare, cum se numea strada principală din Piteşti. Acolo era locul de promenadă. Eu şi Gicu ne ţineam strâns de mână, ca să nu ne pierdem în mulţime. Ne-am căsătorit la Biserica Sfântul Gheorghe, din oraş, care a devenit apoi catedrală. Şi nunta de argint am făcut-o tot acolo.

• Aţi vorbit vreodată şi despre nunta de aur?

Amânam tot timpul. Nu ştiu de ce. Dacă mă doare ceva, mă doare faptul că, poate, nu l-am strâns mai mult în braţe, că am pierdut unele momente... dar nu-mi închipuiam că o să se sfârşească atât de repede. Ştiam cât e de bolnav, dar tot nu credeam...

• Ce mai face câinele Rocky, se mai duce în fiecare zi la patul stăpânului?

Da, se duce mereu. Parcă ştie... Intră în dormitor şi se duce acolo. Eu plâng mereu şi el înţelege. Îl iubea şi Gicu mult.

• Nu stătea în casă?

Stă în casă, dar când vine vara, stă în grădină. Eu şi Gicu reuşisem să ne facem şi noi o casă. Era aşa de fericit! Când plec de-acasă, nu mi-e uşor, pentru că îmi aduc aminte când Gicu mă mai trimitea într-o excursie, câteva zile, în Grecia sau unde se ivea şi îi spuneam: "Hai şi tu, Gicu!"... Iar el îmi spunea: "Nu, nu merg, tu nu vezi ce frumos e în curte la mine?"... Era atât de feri­cit acasă! De-asta mi-e greu...

• Nu-i plăcea să vă vadă plângând.

Când era bolnav, chiar şi în spital, ieşeam seara cu gunoiul, dar asta era un pretext, pentru că nu mă mai puteam abţine şi ieşeam ca să nu mă vadă plângând. Plângeam singură, pentru că ştiam ce-l aşteaptă, dar tot nu-mi venea să cred că se va stinge aşa de repede... Plângeam afară, noaptea, singură, numai Dumnezeu mă vedea. Aşa cum era, chiar şi paralizat, mă pregătisem şi pentru asta, îi spusesem că o să-l plimb eu. Venise domnul Petrescu, luase o maşină sofisticată şi o adusese acasă, ca să-l urcăm în ea, să-l plimbăm. Îi făcusem şi un scaun, pe care l-am folosit, până la urmă, pentru priveghi... Sunt zile când mi-e atât de dor de el... Aş fi vrut să mai fie lângă mine... Îl strig... Îl strig uneori şi-i spun: "Mi-e atât de dor de tine!"...

• Îl visaţi pe soţul dumneavoastră?

Îl visez. Dar, în ultima lună, nu l-am mai visat. L-am visat odată că era la meci. Avea o superstiţie, ca înainte de meci să nu mă duc şi să vorbesc cu el. Mă suna doar la telefon, cu 10 minute înainte. Se făcea că era pe bancă, singur, frumos îmbrăcat şi se uita, aşa, la teren. Iar eu mă dusesem spre el, dar când am dat cu ochii de el, mi-am adus aminte că nu trebuie să mă vadă şi să vorbesc cu el înainte de meci. Şi n-am mai intrat pe stadion. De atunci, nu l-am mai visat. Preotul mi-a şi zis să nu-l mai plâng atât de mult, să-l las să se odihnească...

---

Precizare

Legat de prima parte a interviului cu Gica Dobrin, apărut în numărul de ieri al cotidianului nostru, revenim cu precizarea, pe care ne-a făcut-o văduva marelui fotbalist, şi anume aceea că banii – cele 500 de milioane de lei vechi – obţinuţi din vân­zarea la licitaţie a unuia dintre tricourile lui Nicolae Do­brin au fost donaţi unui proiect iniţiat de Clubul Oamenilor de a­fa­ceri din Braşov, pentru construirea unui complex de că­su­ţe des­tinate oamenilor defavorizaţi, fără locuinţă. Acele că­su­ţe, a căror construcţie a început deja, vor purta numele dona­to­ri­lor. Gica Dobrin ne-a mai mărturisit că abia aşteaptă să va­dă nu­mele soţului ei pe o căsuţă, pentru că "aşa şi-ar fi dorit şi el".