Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am asteptat calatoria in Iran ca pe un drum initiatic, marele drum ce urma sa ma poarte pe urmele lui Mithra, zeul persan al soarelui neinvins, atat de prezent in stravechiul calendar popular al romanilor. A fost sa se intample in toamna asta, atunci cand speram cel mai putin. Invitatia a venit din partea Ministerului Culturii de la Teheran, prin Ambasada Republicii Islamice Iran din Bucuresti, si a fost prilejuita de prezenta unui stand al Romaniei la cea de-a XVIII-a Expozitie Internationala a Presei Scrise si a Agentiilor de Stiri. Bucuria a fost atat de mare, incat nu m-am gandit nici o clipa ca o eventuala viza de jurnalist imi va limita libertatea de a merge incotro ma trimitea sufletul, si anume in inima preislamica a maretului Imperiu Persan, ale carei batai au ajuns pana in batrana noastra Dacie.
Asa ca, vrand parca sa grabesc timpul, mi-am potrivit valul inca de acasa, cu toate ca Alina imi spusese ca am suficient timp in aeroportul din Istanbul pentru schimbarea de look, obligatorie pe teritoriul Iranului. Alina lucreaza de ani buni la Ambasada Iranului din Bucuresti, mi-a fost pretios sfatuitor si – in cele cateva zile de dinainte inceperii oficiale a evenimentului – a ramas alaturi de mine in Teheran. Apoi, cum era in vacanta, m-a 'predat' organizatorilor, mi-a lasat un 'mahne' musulman si a plecat acolo unde eu imi dorisem cu atata ardoare sa ajung: spre vechile orase persane, nepretuite perle ale Drumului Matasii, centre culturale si spirituale in care zoroastrismul este inca viu.
Mie, in cele 14 zile petrecute in Iran, mi-a fost cu neputinta sa vizitez locurile care ma bantuiau de ceva vreme si pentru care, de fapt, plecasem 'de nebuna' in Orient: Esfahan, orasul 'cat o jumatate de lume', unul dintre cele mai frumoase de pe pamant, Shiraz, orasul poetilor si al filozofilor, al regilor si al razboinicilor, al portocalilor si al trandafirilor, Yazd, leaganul zoroastrienilor, fantasmagoricul oras galben de lut, vegheat de tainicele Turnuri ale Tacerii si poleit de soarele patimas al desertului… Eram musafir in Iran iar aici oaspetilor li se acorda cel mai inalt statut, cea mai buna mancare, cel mai confortabil loc de odihna, li se organizeaza cele mai speciale vizite si excursii, totul facand parte dintr-un sistem traditional de politete rituala numit 'taarof', care inca guverneaza comportamentul iranienilor. Iar, in momentul de fata, pentru oficialii din Teheran tot ce e mai bun pe lume nu are legatura nici cu Zoroastru si nici cu stravechea si glorioasa Persie…
Asa am intrat, fara sa vreau si fara sa stiu prea multe lucruri despre ea, intr-o lume a Islamului siit, cu moschei marete si manuscrise inestimabile, cu mausolee enorme si biblioteci incredibile, cu 'chador' si 'mahne'. Am vazut locuri in care un turist nu are cum sa ajunga: cel mai important trust de presa iranian care detine si redactia singurului cotidian din lume pentru nevazatori (Iranul Alb), Institutul de Cercetare Royan, specializat in biomedicina reproductiva, clonari si biologie celulara stem, Biblioteca Nationala cu impresionanta colectie de carte rara ce numara peste 52.000 de manuscrise vechi. Am atins un dictionar persano-arab scris acum o mie de ani si am patruns, pret de cateva minute, intr-un loc in care nu visam sa ajung vreodata: 'spitalul de carti', laboratorul in care, cu migala si pasiune, se restaureaza scrierile de demult. Serile participam la conferinte, majoritatea pe teme islamice. Cei peste 200 de jurnalisti din toata lumea pareau multumiti, nu visau ca mine la palatele lui Darius si la Persepolis, la Cyrus cel Mare si la Pasargadae, la Ahura-Mazda si la Zoroastru…
Dupa ce mi-am luat adio de la templele mithraice, m-am invaluit in chador si m-am abandonat labirinticei si stralucitoarei moschei din Qom, unul dintre cele mai importante centre spiritule siite de la marginea Marelui Desert Sarat. De cand am intrat in oras, o ploaie rece, mocaneasca, total improprie zonei, anunta o zi stranie. Abia ma obisnuisem cu Teheranul cosmopolit, cu traficul lui infernal, cu motocicletele de pe timpuri pentru care facusem o adevarata pasiune, cu cele mai frumoase parcuri, cu fete fermecatoare si prietenoase care reusisera sa preschimbe valul obligatoriu intr-un accesoriu feminin si seducator si, iata-ma ajunsa intr-unul dintre cele mai conservatoare locuri de pelerinaj ale lumii islamice. Pe trotuarele inguste si aglomerate, sute de pelerini se amestecau cu femeile locului invesmantate in faimoasele chador-uri negre, cu negustorii guralivi si cu prestigiosii 'mullahi', ale caror turbane albe si negre pluteau parca peste crestetele tuturor. In zona mausoleului, a marii moschei, comerciantii se intreceau sa vanda lumanari si matanii, covorase de rugaciune si tablite de lut cu texte sfinte, fel de fel de dulciuri si gramezi de rodii cu miez sangeriu. Pentru mine, un lucru era tot mai clar: Qomul nu semana cu nimic din ceea ce vazusem pana acum.
Moscheea este locul unde musulmanii socializeaza si se roaga. Conform traditiei islamice, femeile si barbati au sali separate de rugaciune iar accesul in lacasul de cult le este permis doar daca inainte se spala ritualic, isi lasa incaltamintea la intrare si sunt imbracati corespunzator. Impreuna cu Cecilia, prietena mea din Uruguay, si calauzite de frumoasa Saena, traducatoarea noastra persana, ne-am conformat si am patruns intr-o lume tulburatoare si fascinanta pentru ochiul nostru occidental. Salile de rugaciuni erau ample, lipsite de mobilier, peretii bogat decorati cu pasaje si versete din Coran, iar bolta, imbracata cu milioane de oglinjoare maiestru randuite, revarsa o lumina naucitoare. Stiam ca nu am voie sa fac poze, dar, cu speranta ca pentru atata lucru nu voi ajunge in iad, am scos aparatul de fotografiat ascuns sub chador si mi-am incercat norocul. Nu stiu cat am stat acolo privind femeile cum converseaza, mananca, se roaga… Din imensa curte interioara a moscheei am ajuns din nou pe strada. Ploaia statuse, orasul respira tihnit si pe cerul plumburiu isi flutura nepasator steagurile negre. Tot ce stiu e ca eram in Iran si mi-era dor de Frahavar, omul cu aripi care se pierd in soare, simbol al inaltarii sufletului prin ganduri, cuvinte si fapte bune. Am inchis ochii si l-am vazut pe frontispiciul Templului Focului din Yazd, acolo unde nu aveam sa ajung…
M-am intors in Teheran noaptea tarziu, la motocicletele retro si la pisicile persane din parcuri, la traficul infernal si la covoarele lui, la rodiile dulci si la culmile austere ale Muntilor Elburz, pe care le vedeam in fiecare dimineata de la fereastra camerei mele, la expozitia ce urma sa-si deschida portile pret de patru zile.
Citește pe Antena3.ro
In standul Romaniei, sute de iranieni au rasfoit paginile Jurnalului National, cu tot ce a insemnat el in ultimii 18 ani: Editii de Colectie, Editii Speciale, suplimente, Jurnalul de Duminica, albume de fotografie, dictionare, carti. Au venit in standul Romaniei si nu m-au intrebat doar de Ceausescu si de Dracula, de Nadia si de Hagi, asa cum mi se intampla ori de cate ori calatoream in strainatate. Intr-o tara in care, gandeam eu, cu greu ne vor localiza pe harta lumii, oamenii se interesau de Mircea Eliade, de Herta Müller, de templele mithraice descoperite pe teritoriul Romaniei. Am stat de vorba cu ei despre Istoria Religiilor si despre Nobel, despre focurile inaltate in preajma echinoctiilor si despre pomenile pentru sufletul mortilor, despre colindele noastre in care apare tema Mantuitorului nascut din piatra… Am avut noroc cu paginile mele de calendar popular, care m-au obligat la o riguroasa cercetare saptamana de saptamana, si i-am multumit inca o data celui care mi-a dat ideea sa le adun. Pentru ei si in special pentru dumneavoastra voi incerca sa scriu in calendarul lunii decembrie despre cat de aproape am fost candva unii de altii si, mai ales, despre cat de extraordinar este acest cod simbolic comun prezent in cultura straveche a tarilor noastre si ajuns, prin colinde, in mod miraculos pana la noi.
