Mănăstirea de pe aripa unei păsări

O VIAŢĂ ● Povestea unui lăcaş de închinăciune
În 1936, în Numărul Special al Ilustraţiunii Române, Ion Ţik scria un reportaj despre Mănăstirea Pasărea… Am plecat pe urmele lui... 

O VIAŢĂ ● Povestea unui lăcaş de închinăciune
În 1936, în Numărul Special al Ilustraţiunii Române, Ion Ţik scria un reportaj despre Mănăstirea Pasărea… Am plecat pe urmele lui...  


Legenda spune că Stareţul Timotei a fost rugat de cîteva măicuţe să le construiască un schit în apropierea Bucureştiului. Mergînd împreună cu surorile şi nepoatele sale prin Pădurea Vlăsiei, o pasăre parcă
"le-a arătat drumul". Îndemnat poate de un semn divin, stareţul a spus atunci: "Acolo unde va sălăşlui această pasăre vom construi o mănăstire şi o vom denumi Mănăstirea Pasărea". Demersurile pentru construcţia Mănăstirii Pasărea încep la 1813. Iniţial, Stareţul Timotei a adus o biserică din lemn micuţă din Bucureşti. A făcut două-trei chilii pentru măicuţe, şi cele care au dorit să-şi petreacă viaţa aici, la mănăstire, şi-au construit case fiecare după gust şi după posibilităţi. După Stareţul Timotei, Sfîntul Calinic a făcut cea de-a doua biserică mai mare, mai încăpătoare. În 1838, cutremurul a dărîmat-o. În 1846, Sfîntul Calinic a întemeiat această biserică frumoasă, care dăinuie şi astăzi.


DRUMUL DE ALTĂDATĂ. Am decis să mergem pe urmele lui… Ion Ţik. Din Bucureşti pînă la Mănăstirea Pasărea sînt mai puţin de 20 de kilometri. Cu toate astea, trebuie să te pregăteşti ca pentru un drum lung, "pentru că, de la o zi la alta, nu poţi să ştii ce surprize îţi mai rezervă gropile şoselelor noastre! Depinde de micile neplăceri ale drumului: căruţe care se aşază de-a curmezişul şoselei, pentru ca automobilul în care te găseşti să facă salturi şi piruete acrobatice". La fel de actual este şi astăzi acest pasaj din reportajul lui Ion Ţik. Itinerariul parcă e desprins din poveşti. Pădurea ce îşi poartă verdele vopsit în culorile primăverii şi ale prafului se dezlănţuie stingher ca într-un peisaj de stepă. Pomii sînt pitici – poate sînt tineri sau poate nu pot creşte mai mult... Pe un astfel de drum se lasă observată o parte din viaţa oamenilor care stăpînesc meleagurile. Sînt case mici, vechi, ca într-un tîrguşor. În timp ce unele sînt construite din chirpici, altele apar colorate în cele mai preţioase nuanţe.


PASĂREA. Ajunşi la destinaţia dorită, "din depărtare ni se conturează turlele mănăstirii. Coborîm. Un lacăt impozant ne indică faptul că vehiculul, ca şi preocupările lumeşti, trebuie să rămînă la poartă", aşa cum spunea Ion Ţik. Mănăstirea Pasărea. Un loc cald, primitor. Dincolo de zidurile mănăstirii... domneşte pacea. Chiliile sînt mici, dar respiră un aer proaspăt de curăţenie, de graţie şi de tihnă.

Întrebăm de Maica Filofteea. O măicuţă tînără ne conduce către chilia acesteia. Ştia că venim, aşa că ne aştepta pregătită în faţa casei. La fel de pregătită a fost să ne vorbească despre locul unde a trăit o bună bucată de timp. Este o doamnă în etate, a cărei vîrstă nu o vom dezvălui, pentru a păstra o cochetărie a doamnelor. Ne îndreptăm paşii către biserica mănăstirii, locul în care Maica Filofteea ne povesteşte, aşa cum stareţa mănăstirii îi spunea lui Ion Ţik, despre cum a fost construită biserica, despre istoria picturilor din naos, pronaos, altar, turlă. "Deşi tabloul votiv se aşază, de obicei, în pronaos, deasupra uşii, la Mănăstirea Pasărea, tabloul votiv este înlocuit de doi îngeri care susţin macheta bisericii, aducînd-o ca un dar lui Dumnezeu din partea tuturor celor care au realizat-o. Pictura a fost executată de artişti formaţi la şcoala Mănăstirii Cernica şi de cei veniţi de la Muntele Athos."


POSTUL. În perioada Postului Sfintelor Sărbători de Paşte, măicuţele se pregătesc pentru curăţirea sufletului. "Aşa cum corpul are nevoie de hrană, şi sufletul are nevoie de hrana duhovnicească", spune Maica Filofteea. "Postul este doar o virtute, nu prin post ne mîntuim. Noi ţinem acest post pentru a ne curăţi sufletul de patimi mai uşor."


RAMURI DE SALCII. Ne aşezăm pe o băncuţă din curtea mănăstirii. Mîinile Maicii Filofteea i se odihnesc în poală, mîini care arată că au ştiut ce este truda, ce este semnul Crucii, dar şi ce-i mîngîierea unei flori. Mîinile Maicii Filofteea, în Ajunul Floriilor, au întîlnire cu brebeneii de primăvară. Mîinile măicuţei culeg din poieniţele pădurii florile din anticamera primăverii: brebeneii şi crenguţe înflorite de salcie. La ora 10:30, în dimineaţa ajunului de Florii, dangătul clopotului sună parcă altfel! La Mănăstirea Pasărea, sărbătoarea Floriilor are o tradiţie specială. Maica Filofteea ne povesteşte că în sîmbăta Floriilor toate măicuţele tinere se adună în faţa bisericii şi pleacă împreună să adune flori şi salcie. "Sînt foarte multe flori şi foarte mulţi brebeni primăvara aici, în pădure. În jurul prînzului, ele se întorc şi măicuţele care sînt mai în etate merg la poarta mănăstirii, la clopote şi le primesc cîntînd «Axionul Floriilor». Seara, coşuleţele cu flori şi crengile de salcie se sfinţesc în biserică şi, a doua zi, de Florii, se împart în biserică. Pe parcursul Săptămînii Mari se fac ouă roşii. Sîmbăta se fac cozonacii. Ouăle stau în biserică pînă în noaptea de Paşti.


PUNTEA SUSPINELOR. După ce am descoperit cîteva din tainele mănăstirii, o legendă a unui lăcaş cu nume simbolic – Mănăstirea Pasărea, am lăsat-o pe Maica Filofteea să se ocupe în continuare de pregătirile pentru Sfintele Sărbători de Paşte. Continuînd firul drumului stabilit de Ion Ţik, la fel ca şi el, am pornit spre lacul de lîngă mănăstire. Decorul nu s-a schimbat foarte mult în aceşti 72 de ani: "Coborîm o potecă accidentată, în preajma stăreţiei şi iată-ne în faţa lacului umbrit de păduricea înverzită. Pe această punte au suspinat atîtea suflete zbuciumate, în ceasuri de supremă hotărîre, între cele două lumi; pe această punte şi-au spulberat atîtea inimi îndoliate ultimele iluzii; pe această punte, atîtea tinere şi-au răcorit arşiţa durerilor sufleteşti în ceasurile de linişte şi de reculegere… Un prieten mi-a povestit că puntea are o sumă de legende şi că, dintre toate, una o povestesc în şoapte cei ce se desfată privind frumuseţea lacului, a mănăstirii şi a podului care leagă pămîntul plin de păcate de locul sfînt al mănăstirii… Se spune că, în urmă cu mulţi ani, o tînără şi frumoasă fată s-a călugărit în această mănăstire.

Fata frumoasă, albă şi fragedă ca o floare de crin fusese dezamăgită în prima ei dragoste. Nici rugăciunile, nici balsamul cărţilor sfinte, nici liniştea vieţii de mănăstire nu i-au ajutat la nimic. Nu putea uita ceea ce iubise şi nici una dintre puteri nu-i tămădui rana. În fiecare seară, maica cea tînără venea în taină la malul lacului şi de pe această "punte a suspinelor" privea în oglinda fermecată a apei… Vedea acolo – între vis şi viaţă – în adîncuri de ape chipul care-i reda liniştea… Dar într-o noapte de aprilie măicuţa căzu în apă şi muri. Bătrînii spun că înainte de ceasul utreniei, o umbră înveşmîntată în alb tulbura apa liniştită a lacului… Legenda nu spune cum şi-a găsit umbra odihna mîntuitoare…."

Viaţa idioritmică a măicuţelor

Convorbirea noastră alunecă uşor spre istoria ce îmbracă viaţa de la Mănăstirea Pasărea. "La 1863, Alexandru Ioan Cuza face secularizarea averilor mănăstireşti", povesteşte Maica Filofteea. "Pe vremea aceea, Mănăstirea Pasărea avea în jur de 1.500 de hectare de pămînt şi două mori. Din partea statului s-a dat un ajutor mic pentru fiecare persoană. Din anul 1882, maica stareţă de la Mănăstirea Pasărea a cerut permisiunea de la Episcopia Bucureştiului pentru a trece la viaţa idioritmică, ceea ce înseamna că măicuţele puteau locui ca o familie în aceeaşi casă. Avem măicuţe care stau trei sau patru în aceeaşi casă, dar şi cîte opt, pentru a se putea îngriji mai uşor. De atunci şi pînă în prezent, noi ducem această viaţă idioritmică. Cu ce se primea din partea statului, cu ce mai lucrau dumnealor şi cu sprijinul familiei, măicuţele puteau să se întreţină decent. Acum este puţin mai uşor, pentru că la 1966 s-au înfiinţat «Muzeul Mănăstirii Pasărea» şi atelierul de lucru, unde se creează haine preoţeşti şi icoane. Noi lucrăm cu atelierele Patriarhiei Române. Dumnealor ne dau materia primă şi noi executăm manopera. În acest fel putem să ne îngrijim şi pe noi, putem să îngrijim şi casele. Măicuţele plantează flori, fac curăţenie în biserică, lucruri pe care le facem benevol ca să putem întreţine mănăstirea. De asemenea, avem un azil de bătrîne care este îngrijit tot de măicuţele de la mănăstire. Tot aici există Liceul Mănăstirii Pasărea. A funcţionat începînd din anii 1994-1995, pe urmă s-au înmulţit clasele şi nu am mai avut loc. Directoare este maica stareţă şi majoritatea măicuţelor din mănăstire sînt profesoare la acest liceu."