Mişcare, din suflet, pentru copii cu autism

Autorităţile responsabile le întorc spatele. Supervizorii şi cei care fac terapie cu ei le cer părinţilor o groază de bani. La Constanţa, un instructor de karate şi doi voluntari lucrează benevol cu copiii autişti. Cei mici învaţă să se mişte şi să conştientizeze.

Îl ţin de mână pe Andrei Albu cu care am început alergarea în jurul sălii de sport. Are 8 ani. După patru ture, abia mai ţin pasul cu el. Este sprinten şi plin de energie, ca iepuraşul din reclamă. Ne oprim în cele din urmă din alergat, dar continuăm încălzirea. Din spatele lui îi orientez căpşorul: stânga, dreapta, rotire, apoi şoldurile. Îl las singur, iar copilul continuă exerciţiul. Lângă noi este fratele lui geamăn, Mihai. Cu el lucrează Daniela, mama Mihaelei. Iar Mihaela a intrat pe mâna Danei - voluntar aici de câteva luni.

Edi, cel mai nou-venit, este coordonat ferm de instructor. Cu cei nou-veniţi e mai greu, sunt stingheri, nu cunosc sala şi nici oamenii , iar copiii autişti acceptă mai greu schimbarea mediului. Din când în când, Edi se mai smulge din mână, dar instructorul îl prinde şi-l readuce-n rând. Copiii care vin aici de un an de zile ştiu deja mişcările, dar tot mai au nevoie de ajutor. Astăzi lipseşte Paul, Ştefan şi celălalt Andrei.

CURSA PE PODEŢE
Au fost şi mai mulţi "cursanţi", dar au venit o dată, iar părinţii au renunţat. E linişte, se aude doar număratul în vietnameză: "mot, hai, ba, bon, nam, sao...", şi comenzile instructorului. Din când în când mai izbucneşte un ţipăt scurt sau scâncetul nemulţumit al începătorului. Andrei cântă încetişor, dar ascultă fiecare cuvânt pe care i-l spun şi se conformează imediat. Băncile din sala de sport au fost răsturnate şi aşezate una lângă alta, pe post de podeţe - late cât o bârnă - peste care copiii trebuie să treacă. Cei cu vechime le trec imediat.

La început, Andrei îmi caută ambele mâini, să-l sprijin, dar, după două ture, o mână îi e suficientă. Doar Edi cel mic se codeşte, dar apoi îşi învinge teama şi reuşeşte să le treacă, punând cu atenţie un picior înaintea celuilalt. Spre sfârşitul orei jucăm "găseşte nasul!". Îi amuză. "Andrei, urechile!". Băiatul îşi duce repede mâinile la urechi şi-apoi mă priveşte scurt. "Acum bărbia!" Umărul stâng, burtica, fruntea, ochiul drept, copilul le arată pe rând, neîntrerupându-se din cântat şi aruncând, din când în când, câte un zâmbet scurt. Doar la sfârşit se opreşte, cât să-mi spună: "Paa!" La fel şi Mihaela, şi Mihai...

DISCIPLINĂ ŞI ATENŢIE
Gemenii Andrei şi Mihai au 8 ani şi sunt diagnosticaţi cu tulburare din spectrul autist şi ADHD de la 4 ani şi jumătate. Edi, Ştefan, Andrei şi Mihaela sunt încadraţi cu simptome tot din sfera tulburărilor pervazive. Dintre ei, doar Mihaela a mai făcut mişcare la un club sportiv, iar aici nu vine decât de câteva zile. Paul B. este cumva la limita spre autism, după cum mi-au spus părinţii lui. E hiperactiv şi are o tulburare de dezvoltare a vorbirii.

"Dar, de jumătate de an, de când a început să vină la domnul instructor, e mult mai disciplinat şi ordonat, ascultă comenzile din prima", a observat mama lui, Mariana B. "După trivaccinul care se face la 1 an şi jumătate, am sesizat că se întâmplă ceva cu el. Şi a rămas la stadiul de «mama, papa, tata» până la 4 ani, când am mers cu el la logoped. Acolo mi s-a spus acru: «doamnă, noi corectăm vorbirea!». Cu alte cuvinte, lui n-aveau ce să-i «corecteze».

Apoi, la 5 ani, am început ABA. E foarte greu, mai ales când chiar medicii îţi spun «faceţi altul!»... Tocmai de aceea e minunat ce face domnul Paul! La început a fost un singur psihoterapeut care ne-a ajutat, Dana Vilău, în rest, nu-şi bat capul, nu ştiu... Neuropsihiatrii consideră că rezolvă problema dacă-i sedează. Cred că, dacă-l aveam de la început pe domnul Paul, mergea cu toate mult mai uşor -
şi psihoterapia şi logopedia.

Când am venit cu el la sală, doar alerga pe-acolo şi nu asculta nici o comandă. Toţi făceau aşa. Acum cei vechi reuşesc să facă exerciţiile cunoscute şi singuri, atât cât pot", povesteşte Mariana B. "Vreau să merg la domnul Paul la karate, cu mami, cu troleul", se roagă copilul, auzind-o. "Să-i dea Dumnezeu sănătate! Am zis că-l pun în toate acatistele mele! Că ce face el pentru copiii ăştia şi pentru noi, n-a făcut nimeni!"

"ACUM VOR SĂ JOACE BASCHET"
Şi Roxana Albu, mama gemenilor Andrei şi Mihai, apreciază munca lui Paul Cojocaru, instructorul de arte marţiale, care, spune ea, "a făcut, dezinteresat şi din tot sufletul, minuni cu copiii. Ei vin la sală de un an de zile, iar rezultatele sunt de excepţie. Înainte preferau să stea în spaţii închise, securizante pentru ei, nu agreau jocul cu ceilalţi copii, nu interacţionau. Acum, preferă să se plimbe cu bicicleta şi să joace baschet sau fotbal. Anul ăsta au intrat în clasa I şi au fost singurii din clasă care au făcut corect exerciţiile la care i-a pus profesorul de educaţie fizică!

Au câştigat un plus de atenţie, au contact vizual, răspund aproape instantaneu la comenzi - iar toate astea, deşi altora le par banale, pentru noi presupun o muncă intensă şi de durată. Neuropsihiatrul băieţilor s-a declarat foarte încântat de această activitate. A spus că este cea mai sigură şi eficientă metodă de detoxifiere şi de oxigenare a creierului. Pe mine, terapia copiilor mă costă, lunar, 25 de milioane.




Aici nu plătesc nimic, e o mană cerească. Toată activitatea cu ei se face pe bază de voluntariat şi am găsit înţelegere la conducerea liceului economic, care ne-a lăsat să folosim gratuit această sală".

PENTRU CEI DAŢI LA O PARTE
"E o muncă extraordinară, Ştefan a făcut progrese foarte mari", susţine şi Gabi, mama lui. "Este mult mai atent şi abia aşteaptă să vină la sală". Ştefan a fost diagnosticat cu tulburări din spectrul autist şi hiperkinezie. "Nu ştiu cum poate face asta domnul Paul. Toată vara a lucrat cu ei, câte trei ore pe săptămână, acum la fel. Şi are şi el familie, la fel şi doamna Dana (Daniela Stancu, voluntar - n.r.) îşi lasă copilul acasă şi vine să lucreze cu ai noştri! Nu am mai întâlnit aşa ceva, de obicei toţi ne dau la o parte."

Raluca Pleşa, mama lui Andrei (are 8 ani şi jumătate şi tulburări din sfera autismului, combinate cu o deficienţă psiho-motorie), îşi aminteşte cum a început totul. "Dumnealui (Paul Cojocaru - n.r.) venea la grădiniţa unde era Andrei şi făcea karate cu ceilalţi copii. Într-o zi, a zis că vrea să facă o probă cu toţi copiii. L-am tras atunci deoparte pe Andrei, că el era haotic şi mi-am zis să nu-i deranjeze pe ceilalţi, dar domnul Paul a zis atunci: «Nu, nu. Lăsaţi-l!».

Dar copilul nu făcea nimic, şi atunci instructorul m-a rugat să-l promptez. O dată pe săptămână, Andrei făcea karate cu colegii lui de grădiniţă. M-a şocat atunci că l-a acceptat şi am apreciat fantastic gestul lui. După câteva săptămâni, mi-a spus că a văzut atâţia copii cu probleme care sunt daţi la o parte şi că i-a venit ideea să facă o grupă numai cu ei. Şi, pentru că ştia cât ne costă totul, el a vrut să facă asta fără bani. Găsise o sală şi am mers cu Andrei acolo. Vreo trei săptămâni, a fost doar el, dar am spus şi altor mame, şi au început să mai vină şi alţi copii.

Ce am învăţat în toţi aceşti ani e că toate lipsurile lor pot fi recuperate, dar pentru asta trebuie foarte multă muncă. Nu e ceva care vine de la sine. Pe Andrei, între 1 an şi 7 ani efectiv l-am învăţat să meargă. Iar când a fost prima oară la sală cu domnul Paul, aparent mergea, dar se dezechilibra, nu ştia cum să se mişte, promptul era total. Acum nu mai e nevoie de prompt pentru toate, aleargă şi sare, ceea ce pentru noi e un mare progres."

DORINŢA CEA MAI MARE - O SALĂ PERMANENTĂ ŞI VOLUNTARI
Paul Cojocaru este un instructor de arte marţiale (Qwan ki do), căruia i-a venit o idee şi a avut încăpăţânarea să o pună în practică, dar, mai mult decât atât, să se şi ţină de ea. "Ideea ştii cum mi-a venit", povesteşte el, "eu îi întâlnisem prin grădiniţe, izolaţi şi nebăgaţi în seamă, aţi scris şi voi, în Jurnalul Naţional, şi m-am enervat că toţi le închid uşile sau îi taxează exorbitant. În octombrie anul trecut am făcut rost de o sală şi m-am hotărât să le ofer o oră de sport, de trei ori pe săptămână. E fantastic că avem şi rezultate!

Exerciţiile sunt axate pe dezvoltarea motricităţii şi a concentrării. Sunt exerciţii care presupun efort fizic şi exerciţii pentru concentrare, ideea e să-i punem să conştientizeze tot ceea ce fac. Sportul este categoric un remediu în astfel de cazuri! Dar avem o problemă cu sala". Până acum au schimbat trei săli. La Grădiniţa Năsturel au stat cel mai mult, şase luni, apoi instructorul a fost nevoit să caute alta. Acum sunt primiţi câte trei ore pe săptămână în sala de sport a Colegiului Carol din Constanţa.

"Dorinţa mea cea mai mare este să găsim o sală permanentă, în care să lucrez cu ei, câte o oră, zilnic. Şi trei ore pe săptămână ar fi bine, dar să ştiu că mă bazez pe sală. La fel, ne-ar ajuta foarte mult câţiva voluntari, care să facă exerciţiile cu copiii. Vin părinţii, desigur, dar altfel se impune un străin." Până acum s-au implicat doi voluntari, Dana Stancu şi Adrian Biscoveanu.

Au fost nevoiţi să schimbe sălile pentru că la un moment dat li s-a spus, în fiecare, că derajează orele. "Era adevărat", explică Paul Cojocaru, "la început copiii sunt destul de gălăgioşi, aleargă prin sală, ţipă. În primele zile nu prea vor, se opun, asta până se obişnuiesc şi începe să le placă. După câteva ore, tuturor le place. Paul, de exemplu, ţipa ca din gură de şarpe, nu făcea nimic, era agitat. Ştefan nu putea sta locului, nu te asculta, nu făcea nimic, dar după trei săptămâni făcea tot ce-i arătam, singur. Nu-mi venea să cred! Gemenii, la fel. Andrei nici nu ştia că are mâini. Nu şi le putea mişca în mod voluntar, nu reuşea să închidă pumnul. Acum face uşor, uşor toate exerciţiile de încălzire a muşchilor şi tendoanelor... E fantastic, din punctul meu de vedere!".