Povestitorii sunt uneori pămănteni, alteori devin zei…

"Dragi bunici şi bunicuţe, tătici şi mămicuţe, sacul lui Moş Nicolae nu este atăt de plin cum şi l-ar dori cei mici. Umpleţi-l voi cu dragoste!"

"Dragi bunici şi bunicuţe, tătici şi mămicuţe, sacul lui Moş Nicolae nu este atăt de plin cum şi l-ar dori cei mici. Umpleţi-l voi cu dragoste!"

Bunicii spun că demult, intr-o seară de Sfăntul Nicolae, l-au ascultat pe Horia Şerbănescu la radio spunănd poveşti pentru copii. Adevărul a ieşit la lumină repede, după ce am stat la o ceaşcă de cafea cu maestrul. Sigur că işi aminteşte de acele vremuri, cănd radioul era la inceput şi copiii ascultau poveşti cu mănuţele sprijinind bărbiile dornice de aventuri incredibile.


EMOŢIE. Cine este Moş Nicolae? "E un nenea simpatic cu dublă folosinţă", spune maestrul Horia Şerbănescu. "Cănd dă bomboane e sfănt şi cănd dă nuieluşa jos din cui e moş. Eu l-am cunoscut personal, cănd eram mic, nu-mi venea să cred, dar era adevărat. Pe Sfăntul Nicolae il chema nea Costache. Şi l-a invitat pe vremea aceea, să spună poveşti la microfon, Tanti Radio. Nea Costache era maestrul Costache Antoniu, de la Teatrul Naţional, viitorul artist al poporului. Avea un glas sfătos, şugubăţ, molcom, cu un dulce iz moldovenesc. Cred că era prin 1930. Atunci s-a lansat in eter şi Ora copiilor, şi tanti Radio, o anume doamnă Titela, care scria pentru copii şi se ingrijea de emisiune, fiind in acelaşi timp ea insăşi o povestitoare incăntătoare. Eu mi-am făcut copilăria in teatru. Victor Ion Popa este cel care m-a adus la microfonul radioului. Luase fiinţă «Ora copiilor», o oră intreagă o dată pe săptămănă. Cam pe vremea aceea am inceput să fac cunoştinţă cu poveştile, cu glasuri nemaipomenit de frumoase, cu glasul actorului Nicolae Brancomir, zmeilor zmeilor din «Inşir’te mărgărite», cu Dem Psatta, crainicul numărul 1 al acelor vremuri, dar şi realizatorul «Caprei cu trei iezi», in care ţin minte că spuneam şi eu căteva vorbe behăite. Il mai ţin minte şi pe inginerul Lohan, care m-a urcat pe scaun ca să ajung la microfonul cu arcuri, unde se realiza cu mijloace empirice, absolut precare, credeţi-mă, adaptarea radiofonică a «Punguţei cu doi bani», de Ion Creangă, in regia lui Victor Bumbeşti. Abia tărziu, prin 1950, dacă ţin minte bine, a inceput să funcţioneze această minune modernă numită magnetofon. Numai graţie lui s-au putut inregistra atătea glasuri nemuritoare. Cănd incă nu apăruse, ne aşezam cu toţii in jurul microfonului şi citeam textul respectiv. Vedeţi, cuvintele zburau in eter şi bineinţeles că orice bălbăială era de nerecuperat. In ceea ce priveşte efectele sonore le improvizam noi, actorii. De pildă, o sirenă de vapor obţineai dacă suflai in gătul unei sticle goale, jurai că e motor de avion dacă făceai o bucăţică de carton să se atingă de elicea unui ventilator care invărtea, sau iţi pălmuiai ritmic pulpele picioarelor şi obţineai galopul calului. O dată cu magnetofonul s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat teatrul radiofonic pentru copii. S-au inmulţit emisiunile pentru ei, inclusiv cele de divertisment. Căţi vărstnici nu-şi amintesc cu emoţie de glasuri ca ale lui Nicolae Gărdescu, Victoria Mierlescu, Tudorel Popa, Coca Enescu sau de Horia Căciulescu, ori de Dem Rădulescu. Intre toţi, a strălucit şi nu a intrecut-o nimeni niciodată, Silvia Chicoş. Ea a debutat pe scenă tot copil, prin 1936-’37, alături de alt copil-minune, Mişulică Fotino. A excelat cu multe căntece, compuse de Titi Acs, pe versurile inspirate şi pline de haz ale lui Eduard Jurist. Trebuie să vă mai spun că, redacţia pentru copii a Radiodifuziunii s-a bucurat de harul unor slujitori de frunte ai lui Moş Nicolae din poveste. Rămăn exemple emisiuni ca «Bună dimineaţa, copii!», »Radio CepeluşÂ», «Drumeţii veseli», «Cine ştie căştigă», »Tic Pitic, poştaşul năzdrăvan», poveştile spuse in fiecare seară, am spus şi eu o mulţime, la neuitata «Noapte bună, copii!», de care se ocupa cu pasiune redactorul Mihai Jegmăneanu. Ascult acum la radio emisiunile pentru copii realizate astăzi, acum poate cu şi mai mult talent şi mai multă inspiraţie decăt am avut noi."

Actorul Eugen Cristea a debutat in 1961 la radio, la o emisiune care se numea "Clubul Voioşiei". Dacă işi aminteşte de acele vremuri?

A fost o mare emoţie, apoi un sentiment al responsabilităţii pe care in ciuda vărstei fragede il aveam deja. Noi, toată echipa asta de, hai să zicem, copii-minune ai radioului, cum eram prin anii ’60-’70, am crescut lăngă aceşti monştri sacri şi voiam să ajungem măcar la genunchii lor prin interpretare. La răndul lor, ei au fost nişte modele pentru noi. Aveam acel sentiment de responsabilitate şi bucuria de a face acest lucru. Din tot ceea ce fac, radioul rămăne pe primul plan in preferinţele mele, ceea ce spune foarte multe. După debut am intrat in malaxorul acesta al teatrului radiofonic pentru copii, pentru oameni mari, şi printre toate acestea, şi serile de poveşti. Crescusem şi eu cu «Noapte bună, copii!». Pe atunci il ascultam pe Octavian Cotescu, o voce cu totul şi cu totul aparte, cu o căldură absolut ieşită din comun şi cu sfătoşenie (mă bucur că am găsit termenul cel mai potrivit), era exact ceea ce trebuia pentru copilaşi, pentru ascultători, printre care m-am aflat şi eu. Pe urmă am făcut la radio, acum nu mai puţin de o lună, nişte poveşti foarte frumoase, pentru emisiunea «Noapte bună, copii!», de care imi pare bine că Radioul incă nu s-a despărţit. Nu am apucat să lucrez cu doamna Titela, dar am lucrat cu Vasile Manta, Constantin Moruzan, Paul Stratilat, Dan Puican. Elena Negreanu. Dintre actori imi amintesc bine de Mihai Mereuţă. Sunt 46 de ani de atunci… Doamne, cum trece timpul!... E foarte bine că există, chiar trebuie să existe in continuare aşa ceva. Eu, printre altele, fac şi dublaje la desene animate şi pot să vă spun că sunt deja sătul de violenţă. Violenţa la care s-a ajuns acum in tot ceea ce se adresează copiilor mi se pare ingrijorătoare, nu numai din punctul meu de vedere, şi rezultatele se văd. Avem violenţă in şcoli, avem violenţă in grădiniţe, nu vreţi să auziţi, eu umblu şi in grădiniţe, cum se vorbeşte printre copiii de 4-5 ani, nu aţi vrea să ştiţi cum vorbesc «tinerii», cu ghilimelele de rigoare, in special fetele. Eu continuu să cred in existenţa factorilor educativi prin acest gen de emisiuni. Această emisiune «Noapte bună, copii!» şi cu teatrul radiofonic mi se par formidabile. Se poate face educaţie prin aşa-zisul divertisment. Mi se pare extraordinar, bineinţeles cu mari actori, care vin cu plăcere deosebită să realizeze acest gen de emisiuni. Eu sunt unul dintre promotorii, dar şi unul dintre susţinătorii acestei chestiuni, pentru că ea presupune calitate, presupune bun-gust, presupune dăruire din partea actorilor, sper ca măcar la o parte din aceşti copii amărăţi şi trişti să fie modificaţi in bine. Eu aşa cred. Toate aceste basme, toate aceste povestiri pline de pilde au rolul lor. Toate acestea propun nişte modele foarte frumoase pentru copii, nu mi-aş dori ca modelele liceenelor să rămănă cine ştim noi, iar modelul de erou să fie unul care scoate flăcări pe gură şi taie in dreapta şi-n stănga cu o lamă care ii creşte din degetul mare de la piciorul stăng", afirmă Eugen Cristea.

Ilie Micolov s-a născut in Bucovina, la Suceava. A realizat emisiuni la radio, unde s-a ocupat de poveşti pentru copii. A fost consilier pe teme muzicale al radiolui, dar a avut pe mănă mulţi copii, a realizat concursuri, a spus poveşti. "Copii fiind, ne băgam in pat şi ascultam cu urechiile ciulite tot ce se intămpla acolo, la Radio.

Sunt fericit că se caută iar apropierea de conceptul acela de transmisie in direct. Pe noi, copiii de la sate, nu ne-a influenţat nimeni. Totdeauna a existat Moş Nicolae, cel care aducea vărguţa şi noi ne puneam ghetuţele la uşă. Primeam mere, nuci, pere, colăcei, plăcinte pe care le recunoşteam, de multe ori, chiar făcute de mama in casă. Nu prea aveam noi voie la ciocolată, decăt după ce se răcea. Adevărul este că nu primeam ghetuţe decăt o dată pe an, iar săndăluţe doar primăvara. Nu că am fi fost săraci, Doamne iartă-mă, dar cred că am trăit cu mult mai multă decenţă decăt acum. Am invăţat din copilărie că şi vaca, şi porcul, şi căinele se bucură de lumina sărbătorilor de iarnă. Toate au rostul lor pe lumea asta, iar povestea are rolul cel mai important. De aceea am fost bucuros să spun poveşti copiilor care ascultau «Noapte bună, copii!». Am fost copleşit de emoţie găndindu-mă că a fost o vreme cănd şi eu ascultam la radio aventuri şi năzbătii şi visam cu ochii deschişi", a incheiat Ilie Micolov.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Teatrul pentru copii este nobil. Celebrul actor Valentin Uritescu pătrunde in lumea celor mici ori de căte ori are ocazia : "Să faci teatru pentru copii reprezintă o misiune specială pentru actorii care, intr-un anume fel, se dedică acestui fapt măreţ. Ei sunt cei care le sădesc copiilor incă de mici anumite lucruri care, mai tărziu, vor ieşi la suprafaţă să contureze un cetăţean bun. Aceşti actori nu renunţă insă la posibilitatea de a deveni mari vedete, deşi printre artiştii care au făcut teatru de copii se numără persoane foarte, foarte talentate şi deosebit de inzestrate, care au preferat să formeze copiii. Atunci cănd faci teatru pentru copii te adresezi lor. Eu am jucat timp de 13 ani la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, ca atare am văzut ce inseamnă acest lucru. Ţin minte că am fost chemat la un moment dat, pentru un rol intr-o piesă cu clovni, şi actorii arătau inspre mine pe scenă şi spuneau : «Copii, nu-i aşa că el e rău?»..şi copiii din sală strigau: «Daaaaaaaaaa!». Era o mare bucurie pentru mine, fiindcă mă simţeam involburat de acei copii, de entuziasmul lor. Iubesc extrem de mult copiii, dar am căutat să nu ajung actor la teatrul de copii din cauza soţiei mele care spunea că am un talent mai acut. Deosebirea dintre teatrul pentru copii şi alt teatru nu este foarte mare, dar se simte in momentul in care ai de interpretat un rol de anvergură.


CANDOARE. Alecu Popovici mi-a spus mai demult: "Domnu’ Uritescu, hai la Teatrul de copiii şi iţi dau orice vrei, casă, tot ce vrei!". Dar nu am fost de acord, după cum spuneam, cu această alegere.

Cănd joc in faţa copiilor, simt că sunt teleportat inapoi in lumea lor, lumea din care nici acum, la vărsta de 67 de ani, nu am ieşit. Pe mine m-a caracterizat ca actor şi ca om candoarea… datorită ei am reuşit la Teatrul Bulandra cănd, la limita de 30 de ani, eu aveam 41, m-am prezentat cu "Melcul" lui Barbu.

Simt această bucurie de a fi copil o dată cu cei mici. E extraordinar. Asta dovedeşte că ambiţiile omeneşti includ şi alte sfere… chiar acum urmează să mă duc la librărie să citesc nişte poveşti pentru copii. Cănd te adresezi micuţilor simţi căldură şi fericirea purităţii… a copilului care ai fost şi care ai rămas.

BUCURIA SÃ...RBÃ...TORILOR. Cea mai frumoasă amintire de Moş Nicolae? Eram cu fratele meu şi tata ne adusese niste popice, din lemn, şi două sau trei bile, şi in sufrageria noastră din casa veche ne jucam popice. Ne-am bucurat extrem de mult pentru ele. A fost una dintre amintirile mele cele mai plăcute mai ales că pe tata il chema Niculae. Ne pregăteam să aranjăm papucii şi dimineaţa săream in sus pentru te miri ce. Mai simt şi acum atmosfera sărbătorilor, a Sfăntului Nicolae. Chiar dacă sunt doar eu cu soţia mea, şi acum ne facem pantofii frumos, ii punem in sufragerie, intr-un anumit loc, fără ca unul să ştie unde i-a pus celălalt şi apoi ne facem cadouri. Atmosfera e indulcită cu jocul. Ne bucurăm dimineaţa la fel ca atunci cănd eram copii. Mă molipsesc de bucuria soţiei mele. Trăim sărbătorile din plin! Tuturor copiilor, şi nepotului meu, le facem cadouri an de an. Anul trecut i-am luat nepoţelului un tanc… Trăim sărbătorile pentru că altfel viaţa ar fi tristă!"

Valentin Uritescu a simţit că trebuie să meargă inainte cu "joaca". A continuat să creeze personaje noi chiar şi după ce a trecut pragurile importante ale vieţii şi a ajuns la vărsta de 67 de ani. Celebrul actor se bucură ca un copil la fiecare descoperire pe care o face şi se duce in adăncimea personajului, dăndu-le un imbold şi celor din jurul său.

• Anca Alexe

Actorul Ionuţ Kivu, colaborator al emisiunii "Noapte bună, copii!", se intoarce in copilărie pentru a ne povesti cum il aştepta pe Moş Nicolae: "Imi scoteam de prin dulapuri şi sertare toate perechile de incălţări, de la clăparii de schi pănă la cele mai neinsemnate sandale de vară, şi le ştergeam de praf, după care incercam să stau treaz toată noaptea, doar-doar voi reuşi să-l surprind pe Moş. Evident, l-am ratat sistematic. Eram un somnoros".


ARICIUL. Toţi ai casei i-au citit poveşti cănd era mic, in frunte cu bunicul. Insă povestea lui preferată era un "serial": "De fiecare dată cănd tatăl meu se intorcea dintr-un turneu, seara, cănd ajungea, indiferent dacă eu deja dormeam, venea să-mi spună ce aventuri a mai avut. Inventase un personaj care mie imi era nespus de drag, «Ariciul cel Fraier», personaj cu care se pare că tatăl meu se intălnea sistematic atunci cănd pleca prin ţară. Ariciul, vezi bine, nu era din Bucureşti, şi trecea prin intămplări care mai de care mai nostime". Dar cum a ajuns să citească poveşti pentru copii la radio? In ultimul an de facultate a lucrat un timp la Teatrul Masca, iar domnul Mălaimare a dus pe căţiva la radio să fie "testaţi" in nişte schiţe de Caragiale. Domnului Vasile Manta, cu care a inregistrat atunci, pare-se că i-a plăcut ceva in vocea lui. De atunci a avut onoarea de a tot colabora cu domnia sa şi cu alţi regizori de radio importanţi la felurite inregistrări.


NECUVÃ...NTÃ...TOARE. Lui Ionuţ Kivu cel mai mult i-au plăcut personajele necuvăntătoare. Diferitele animale pe care le-a interpretat sunt ocazia perfectă pentru a (se) "juca", pentru a oferi ascultătorilor, copii dar nu numai, imaginea vie a unei lumi fermecătoare şi extrem de colorate. "Probabil insă că vocea mea este mai degrabă utilă pentru intruchiparea personajelor gen Harap-Alb, Făt-Frumos şi alţi eroi din această categorie. Este foarte greu să «păcăleşti» un copil atăt pe scenă, căt şi la radio. Adulţii se lasă mai uşor purtaţi de convenţie. Copiii insă sunt pe de-o parte lipsiţi de informaţiile care i-ar face să fie ingăduitori cu eventualele scăpări, căt şi dotaţi cu un spirit de observaţie mult mai acut decăt al adulţilor. Pentru ei, convenţia trebuie dusă pănă la capăt, altfel te vor sancţiona prompt pentru că «te prefaci»", incheie actorul.

In urma colaborării cu "Noapte bună, copii", actorul a avut in primul rănd experienţa unei munci extraordinar de plăcute: "Atăt de plăcută, incăt de fiecare dată cănd vin la radio să inregistrez mă simt ca la o sărbătoare. Atmosfera este minunată, oamenii cu care colaborez de asemeni, şi pentru mine fiecare reintălnire cu ei reprezintă o mare bucurie. In al doilea rănd, recunosc a mă fi incercat un sentiment de satisfacţie şi chiar de măndrie atunci cănd am aflat că există un public statornic - format nu numai din copii - al acestei emisiuni. Şi, nu in ultimul rănd, ca tănăr actor colaborator la radio am avut şansa de a intălni mari actori, pe care altfel puteam să-i văd mai degrabă pe scenă decăt aşa, in calitate de «coleg» şi de ucenic al lor in ale radioului". Ionuţ Kivu le transmite copiilor "urarea de a avea parte de cele mai frumoase sărbători cu putinţă, fiindcă, iată, cele de iarnă se apropie cu paşi repezi, să işi trăiască din plin copilăria şi să se bucure de ea, bucurăndu-şi in acelaşi timp părinţii".

• Mihai Ştirbu

Criticul de teatru Doina Papp este unul dintre oamenii care au făcut reformă in teatrul radiofonic pentru copii. "Am revenit in radio in 1991, la dorinţa regizorului Cristian Munteanu. Şi emisiunile pentru copii avuseseră de suferit de pe urma cenzurii comuniste, erau malformate prin abuz ideologic, pline de pionieri şi educaţie tovărăşească pe linie. In anii ’80, Direcţia presei interzicea poveşti cu moşi, babe, zmei şi vrăjitoare. Totul trebuia să fie roz, cu voinici de tip nou, iar poveştilor cu animale nu li se ingăduia nici o aluzie; nimeni nu miorlăia sau lătra in front." Primele sale proiecte au urmărit reabilitarea repertoriului clasic. A descoperit in literatura romănă "comori uitate precum basmele lui Dimitrie Stelaru sau Horia Furtună". A difuzat scenarii pentru copii de Hitchcock şi Arthur Miller, a dramatizat, printre altele, "Impăratul muştelor", al lui William Goldwin, a lansat o serie cu poveşti de inspiraţie religioasă, "capitol unde era un vid total". "In patru ani, teatrul radiofonic pentru copii a devenit Teatrul Naţional şi şi-a reluat locul duminica pe programul Actualităţi, la orele nouă".


ROLURI DE BaIEŢI. Personaje ca Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, Peter Pan şi Pinocchio au prins viaţă datorită vocii inconfundabile a unei mari actriţe: Alexandrina Halic, care a lucrat cu radioul timp de peste 45 de ani. "Am jucat mai cu plăcere roluri de băieţi, care mergeau mai bine pe felul meu de a fi, pe timbrul meu vocal. Secretul unui actor care creează cu vocea constă in sinceritatea interpretării. Un matur n-are voie să se «copilărească»; atunci cănd o face, cauza e pierdută. Am lucrat şi alături de copii. Copiii sunt foarte buni, pentru că sunt sinceri, dar e greu să ii duci acolo unde vrei, pentru că e foarte multă muncă. Sigur, lucrănd cu copiii, se căştigă in autenticitate."


Dacă teatrul radiofonic are avantaje, ca de exemplu faptul că poţi să faci corecturile pe măsură ce inregistrezi, există cel puţin un dezavantaj: e mai greu să creezi toată atmosfera poveştii, pentru că nu ai acces la artificiile scenei. "Am trecut prin toată literatura pentru copii. E mai uşor să le joci la radio şi de aceea poţi face roluri pe care intr-o viaţă de actor de scenă nu ai avea cum să le faci." Se lucra intr-un ritm alert: iniţial, făceau o zi repetiţii, apoi două zile erau dedicate inregistrărilor. Cu căt erau mai experimentaţi, actorii reuşeau să prindă subtilităţile textului de la prima lectură şi astfel făceau intr-o dimineaţă un spectacol intreg. "Sunt recunoscătoare radioului pentru că mi-a dat posibilitatea să ajung aşa la ascultător. Mă intălnesc acum cu bunicii care vin cu nepoţii la teatru şi imi spun: «Vă ştiu de cănd eram copil şi vă ascultam la radio.» Spectacolele de teatru trăiesc doar vii, cele la radio pot fi inregistrate şi au o viaţă mai lungă."

• Irina Munteanu