Primăvara lui 1968: Paris – Praga – Bucureşti

TIMPUL REFORMELOR ● În 1968, vîntul schimbărilor a trecut prin 30 de ţări
La Paris, tema mişcărilor contestatare din 1968 "monopolizează" dezbaterile media. Despre România nu se scrie şi spune nimic. Deşi marile contestaţii ale lui ’68 au parcurs ruta europeană Paris – Praga – Bucureşti. Iar de Gaulle şi-a făcut ultima vizită oficială în străinătate, în focul lor, tocmai în România.

TIMPUL REFORMELOR ● În 1968, vîntul schimbărilor a trecut prin 30 de ţări
La Paris, tema mişcărilor contestatare din 1968 "monopolizează" dezbaterile media. Despre România nu se scrie şi spune nimic. Deşi marile contestaţii ale lui ’68 au parcurs ruta europeană Paris – Praga – Bucureşti. Iar de Gaulle şi-a făcut ultima vizită oficială în străinătate, în focul lor, tocmai în România.

Tema lui mai 1968 a făcut această săptămînă "deschiderea" revistelor pariziene de cultură politică. În librării am numărat mai mult de 25 noi apariţii editoriale dedicate evenimentelor din urmă cu patru decenii. Spiritul reformator a străbătut însă atunci 30 de ţări din Europa şi cele două Americi, schimbînd pentru totdeauna cotidianul relaţiilor sociale din lume.

"MISTERUL LUI ’68". Tema contestaţiilor şi reformelor din mai 1968, amintirile animatorilor şi revoltaţilor, reflecţii şi analize din diverse unghiuri ale jurnalisticii şi ştiinţelor socio-umane animă spaţiul public parizian.
La 40 de ani distanţă, declanşarea evenimentelor este tratată folosindu-se des cuvîntul "mister". Căci Franţa nu era atunci o ţară în criză; trăia, dimpotrivă, euforia "societăţii de consum".

Ce schimbări a adus mai ’68? Ceea ce păruse neverosimilul "gauchism" al tinerei generaţii ţîşnit din inima Sorbonei s-a dovedit ulterior a fi pragul "contemporaneităţii". Conflictul, limitat aparent la terenul universităţilor şi categoria de vîrstă 18-25 ani, a modificat cotidianul. Din contestaţia virulentă a "îmburgheziţilor" părinţi – care, urmînd sloganul "consumă şi taci!", încercau să uite războiul – au rezultat o pedagogie mai puţin autoritară, acceptarea egalităţii între sexe în viaţa privată şi a libertăţii sexuale. Toate raporturile de putere au fost astfel afectate: cele dintre educatori şi educaţi, dintre angajaţi şi patroni, bărbaţi şi femei ori părinţi şi copii.

REFORME "ANTIAUTORITARE". Întocmai cum la Paris studenţii păreau categoria puţin expusă nemulţumirii, praghezii erau mai apropiaţi de paradisul terestru promis decît toţi cetăţenii Estului "roşu". În primăvara lui 1968, apăruseră însă aici noi cuvinte-cheie în chiar discursul oficial: adevăr, cultură, autogestiune şi consilii muncitoreşti. La vîrfurile partidului comunist din Cehoslovacia se cerea adevărul asupra proceselor staliniste postbelice. Ideea de-a pedepsi vinovaţii şi a-i elimina pe liderii responsabili de execuţia a 280 de vechi comunişti stîrnea groază în foştii cominternişti. Însăşi revenirea la matca marxism-leninismului, reclamată de noua generaţie a liderilor praghezi, atenta la liniştea lagărului. Kremlinul le desemnase deja solicitările ca periculos "revizionism"! Din "autogestiune" (înţeleasă ca liberă asociere a muncitorilor care urmau, după utopia lui Marx, să dispună de roadele muncii lor) decurgea demolarea "centralismului democratic" din înălţimile Moscovei. Iar pluralismul consiliilor muncitoreşti (inspirate din sovietele lui Lenin) se vedea a fi pasul căderii în "prăpastia" pluripartidismului politic. În "comunismul cu faţă umană" se dorea şi libertatea cuvîntului!

În proiectul acestor "reforme antiautoritare", liderii iniţiatori au avut tot sprijinul mulţimii. Consiliile muncitoreşti (cu "rolul sporit" al intelectualilor din interiorul lor) şi-au arătat însă eficienţa abia în nefericitul moment al ocupaţiei ţării de trupele Tratatului de la Varşovia din august ’68.

OBRĂZNICII CU "FRATELE MAI MARE" "Imperceptibilă", spusese ulterior de Gaulle despre criza declanşată la Paris în mai 1968. Nimeni nu apucase să o prevadă, nimeni nu ştia să dezamorseze. În chiar preambulul ei, şeful statului francez îşi începe vizita oficială în România. Diplomaţilor şi consilierilor politici ai preşedintelui de Gaulle li se păruseră mai spectaculoase noutăţile Bucureştiului decît celelalte mişcări reformatoare şi contestatare din Europa. Vizita fusese, de altfel, antamată încă din vremea lui Gheorghiu-Dej. În 1964, primul-ministru Maurer fusese primit la Palatul élysée, unde convorbise îndelung cu şeful statului francez. România deschidea larg porţile capitalului occidental şi-i eliberase pe deţinuţii politici din închisori. Făcuse, în interpretarea experţilor, "declaraţii incendiare" care anunţau fisura "monolitului" comunist.

În primăvara lui 1968, în "lumea liberă", în plin război rece, Ceauşescu făcea figura de "democrat" capabil să stîrnească furtuna şi – de ce nu?! – chiar să scindeze împărăţia Kremlinului. De la Bucureşti fuseseră iniţiate, în acea primăvară, călătorii, înţelegeri şi acorduri de cel mai înalt nivel la Viena, Vatican, Stockholm, Helsinki şi Roma. Cînd mai fusese un lider comunist, integrat sistemului, atît de prietenos cu neprietenii Moscovei? Argument suprem în identificarea cheii potrivite pentru cetatea duşmanului fusese, desigur, poziţia explicit exprimată de Ceauşescu în faţa sovieticilor. Cu orice prilej de adunare a liderilor politici şi militari comunişti, Ceauşescu se "obrăznicea" deschis în faţa "fratelui mai mare".

"El e acela, l-am găsit!" – va fi sperat generalul de Gaulle în drumul spre Bucureşti de la 14 mai 1968. La capătul celor patru zile de plimbări, vizite, aclamări şi discursuri – în care-l invitase pe Ceauşescu, avant la lettre, "să intre în Europa"! –, de Gaulle nu-şi mai păstra impresiile de la venire. Prea tîrziu însă! Din cauza mişcărilor de la Paris, vizita în România avea să-i fie ultima călătorie oficială în străinătate. Şi prima, totodată, a unui şef de stat occidental în România comunistă. Pentru Ceauşescu, primirea lui de Gaulle va însemna legitimarea ca "democrat". Va veni curînd şi consacrarea lui mondială prin discursul de condamnare a invaziei Cehoslovaciei.
Dar printre toţi cei plini de speranţe, probabil că românii au trăit cea mai dulce-înşelătoare idilă cu spiritul lui ’68!

Sincronizare

Între februarie şi octombrie 1968, convulsiile se manifestă sincronic în 30 de ţări. "Delirul filozofic" al anilor ’60 cuprinsese însă mai înainte America: mişcările feministe şi hippie, convulsiile populaţiei de culoare din ghetourile oraşelor, difuziunea "ideologiei contracepţiei". Puterea unei noi caste – "mediacraţia" – s-a revelat deopotrivă în propaganda revoltelor anticoloniale şi "revoluţiei domestice". Ultima a avut efectul istoric al "democratizării" familiei: "bărbatul modern" a consimţit la partajul îngrijirii copiilor şi treburilor casei cu soţia sa, iar părinţii au acceptat "convieţuirea liberă" a tinerilor.

De faţadă

În România nu se făcuse auzit "revizionismul" intelectualilor cînd Ceauşescu condamna represiunile din vremea predecesorului. În aprilie 1968 declara "reabilitarea" victimelor, făcînd public doar cazul lui Foriş şi Pătrăşcanu, şi numea tot singuri doi vinovaţi: Dej şi Drăghici. N-a fost nevoie măcar de murmurul reformator al mulţimii, căci noul ei lider deja decretase şi instituirea "conducerii economice colective" prin crearea de "comitete" pe întreprinderi. La comandă de "sus", "colectivele de oameni ai muncii" aprobau şi elogiau unanim "clarviziunea" liderului.