Adio, Bucureşti! Aventurile imobiliare ale unui ziarist

Intind aici lantul nesfarsit al mutarilor mele ca sa arat ca viata de ziarist nu e chiar atat de usoara cum ar putea sa le para unora.

Am dormit prin gari cand am iesit din casa de copii. Si inainte, si dupa armata. Vesnic flamand, rupt in cur, nespalat. Eram tanar, in mine ardea focul. Afara era comunism.

Pe urma am stat la mama prietenului Ticuta Bojescu. La marginea Botosaniului, intr-o casa de lut cu vie si cu o gradina plina cu zmeuri. Mamaia, cum ii ziceam, era epileptica si treaba mea era sa-i pun o lingura de lemn intre dinti cand facea crize si sa chem Salvarea. Dimineata, in drum spre scoala unde lucram, ii duceam caruciorul cu zmeura la piata. Cand fiica-sa cea mica a divortat si s-a intors acasa, m-am reintors in gara dupa un an de huzur.

Din gara, am ajuns in cartierul Bucovina. Eram prieten de la cenaclu cu poeta Despina Alexandru. Ea isi parasise barbatul, pe Costel, plecand dupa altul, nimeni nu stie unde. Cum locul ei in casa ramasese liber, m-am mutat cu Costel. Munceam cu el la siloz. Incarcam vagoane cu grau pentru export intr-o perioada cand painea era strict rationalizata si eu mancam borsul cu biscuiti fiindca nu aveam buletin de oras, deci nici cartela de paine. Prindeam gugustiuci la siloz, cu o plasa, cate un sac odata, faceam bisnita cu gugustiuci. Capatam la schimb rachiu de bomboane, facut in casa, cafea, tigari, oua, branza, imbracaminte. Ne uitam la filme, pe casete video, pana lesinam. Jucam scrabble cu prietenii de la cenaclu, ne imbatam, scriam poezii. Totul a fost frumos pana s-a intors Despina acasa, cu coada intre picioare. Costel a iertat-o si primit-o inapoi. A spalat-o un pic si era ca noua. Am locuit toti trei pana au reinceput bataile intre ei. Cu scaune, cu facaletul, cu piciorul de la masa. Incercam sa nu intervin, imi vedeam linistit de ale mele: ei isi scoteau ochii, eu faceam mancare si scriam poezii. Cand se linisteau, le puneam masa si le citeam ce-am scris. Cand la una dintre batai am luat si eu un taburet in cap, i-am parasit.

Am umblat o vreme din casa in casa, pe la prieteni, nu mai mult de cateva zile intr-un loc, ca prinsesem frica de ciomagelile conjugale.

In primavara lui ’90 m-am mutat la Vasile Curcuta, alt prieten de la cenaclu. El si nevasta-sa lucrau la Melana, dar mai faceau si comert cu rulmenti si bomfaiere in Polonia. Beneficiam fara nicio retinere de neasteptata lor prosperitate. Aveau doi copii, era cam inghesuiala.

De la ei am plecat la o vecina, Lola Molie. Doamna Lola era muncitoare model, tesatoare la Integrata de In si Canepa, si mama buna pentru un drac de baiat, dar n-avea noroc in dragoste. Se convingea de acest trist adevar o data pe luna. Cand m-am mutat eu la ea, intr-o camera nemobilata, statea cu un macelar care o batea dimineata si seara ca pe snitel.

M-am mutat la Pascal, contrabasist la Filarmonica. Era alcoolic. Ii plateam o chirie simbolica si, in completare, trebuia sa-l pazesc sa nu se imbete vinerea, inainte de concert. O singura data l-am scapat. A baut in culise si a aparut pe scena manga: radea tot timpul, tamp, iar pe la jumatatea concertului s-a pisat in contrabas. Din sala se vedea doar cum intorsese contrabasul cu efurile spre el si-l tinea in brate ca pe o iubita grasana. Dupa spectacol am descoperit ca avusesera o relatie urofila.

Dupa un an de concerte simfonice si jurnalism psihedelic, in vara lui 1991 m-am mutat in Iasi, la socri, unde erau si nevasta-mea si fetita. In sfarsit, familia se reunise dupa aproape trei ani de casatorie mai mult prin corespondenta. Am descoperit insa ca nu e bine sa locuiesti cu socrii. Au fost sapte ani de lecturi intense, reportaje din toata tara, interviuri cu scriitori in revista "Timpul', trepidanta viata literara pe Bahlui, pescuit la Prut si agricultura. Dar si ani de strans din dinti si de plans pe dupa usa.

Intr-o dimineata am plecat de acasa, doar cu ce aveam pe mine, si nu m-am mai intors niciodata. Era la zi mare, 25 Octombrie, Ziua Armatei. In 1997. Trei luni am stat la prietenul meu Dan Lungu, in Iasi. Eu eram cu bucataria, mai ales fasolea cu carnati imi iesea, citeam, scriam, ma uitam la filme.

La 30 de ani m-am mutat in Bucuresti si am inceput viata de ziarist la un cotidian.

Cateva luni am stat la sora-mea mai mare, un fel de mama de-a doua. Dar voiam sa fiu de capul meu. Asa ca m-am mutat in gazda la o batrana. Dimineata mi-am dus valiza acolo, la amiaza am revenit si am baut un pahar de apa, seara mi-am luat valiza si am plecat platind, corect, pentru o zi. Imi trecuse mahmureala si observasem ce mizerie era la batrana aia in casa, nu se putea locui acolo.

Am ajuns la o vecina de-le sora-mii, pe la Piata Gorjului. Era in divort si, cat nu fusera impartite bunurile, apartamentul era liber. Din nefericire, Justitia a avut unul dintre rarele accese de celeritate si a judecat divortul vecinei pana sa apuc eu sa ma acomodez. Tinerii divortati au vandut apartamentul si au impartit banii, afacere din care eu am ramas pe drumuri.

Am inchiriat o garsoniera in Dristor, intr-un bloc plin de locatari clandestini. Politia facea mereu razii si rar scapam fara amenda pentru lipsa vizei de flotant. Garsoniera avea o bucatarie in care nu mai incapeam si eu pe langa aragaz. Gateam stand in camera. Cand te asezai pe veceu, trebuia sa intinzi picioarele in camera. Camera avea o masa cu trei picioare si un pat mic, de o persoana, respectiv o persoana ce ar fi incaput intr-un crac al pantalonilor mei. De aceea dormeam pe jos, pe o saltea de burete. Vorba vine ca dormeam, ca nu puteam inchide ochii din cauza gandacilor care veneau de peste tot. Fojgaiala lor neobosita imi dadea insomnii si mancarimi obositoare.

Dupa aproape un an de singuratate si mizerie mi-am adus nevasta si fetita in Bucuresti, asa ca a trebuit sa ma mut intr-o locuinta cat de cat decenta. Cu salariul de la "National' nu-mi permiteam sa inchiriez un apartament, nici macar o garsoniera mai de Doamne-ajuta. S-a oferit colega mea Dana Achim sa ma primeasca intr-o garsoniera de-a ei de pe strada Virtutii. Ea mai avea o casa in Piata Romana, primita de la Primarie, cum primisera multi colegi de-ai mei, descurcareti. Chiria era ca-ntre colegi si prieteni, cam cat un pachet de tigari. La banii astia, aveam mereu sub geam fete cu fuste scurte si ruj pana la urechi, o priveliste rara.

Dupa doua luni, Dana s-a indragostit de un american si a plecat cu el in America sau in Asia, n-am mai vazut-o niciodata de atunci. A vandut garsoniera. Din nou eram cu valiza in mana, cu copilul in brate si cu nevasta alaturi, cu cealalta valiza.

Am ajuns pe Mohorului, la nea Mircea, vecin de-al sora-mii. Sapte ani am stat acolo, intr-o garsoniera ce parea tot mai mica de la un an la altul. Inca nu imi permiteam sa inchieriez un apartament. Chiria la doua camere era de cel putin 150 de dolari, adica mai mult decat luam eu de la "National'. Cand baietii lui nea Mircea s-au facut mari si au luat-o cu drogurile, proprietarul a vandut garsoniera in care stateam eu ca sa-si faca o casa la tara, departe de tentatia fericirii injectabile.

Am sarit doua strazi si, in sfarsit, m-am mutat intr-un apartament. La coana Mita, pe bulevardul Iuliu Maniu. Plecasem de la "National' la "Jurnalul National', apoi la "Cotidianul', si de-acum imi permiteam sa platesc chiria pentru doua camere, chiar imi mai ramaneau bani, am inceput sa mananc si altceva in afara de cartofi. Fata crescuse, era la liceu, avea nevoie de un spatiu al ei tot atat de mult cat aveam si eu nevoie de un spatiu al meu. Dar doamna Mita, proprietara, mi-a dublat chiria dupa cateva luni. Era o strategie murdara a proprietarilor: te momeau cu o chirie mica si ti-o mareau cand ti-era lumea mai draga. Am platit, ce era sa fac?, si am reintrodus cartofii in alimentatia zilnica.

Era bine la Mita, chiar asa, cu chiria pan’ la cer. Insa din nou dragostea m-a lasat pe drumuri. Dragostea altora. Fata Mitei se marita si voia sa se mute in apartament. Stiam ca era pastrat pentru ea, dar speram sa nu-i vina atat de repede cheful de maritis.

Am ajuns pe Apusului, la marginea vestica a orasului, cu o chirie cat trei sferturi din salariu. Era la apogeul dementei imobiliare care transformase sordidele periferii ale Bucurestiului in cartiere de lux. Doar la pret, nu si la infatisare. Exista credinta generala ca nu doar Banca Nationala, dar si chiriasii tipareau bani si puteau plati oricat pentru a dormi intre patru pereti de beton facuti de Ceausescu. Am inceput sa fac niste filmulete numite generic "Momente si spite' si sa le public pe saitul "Cotidianului', pe langa reportaje. Asta mi-a adus un spor la salariu, nu ma mai puteam plange de nimic.

Dar iata ca a venit criza, salariile au scazut si, odata cu ele, si febra imobiliara. Insa doamna Gabi, proprietara, nu voia sa inteleaga asta. Ramasese gravida in timpul boomului economic si acum, in criza, voia sa ii asigure copilului nenascut un viitor stabil din chiria capatata de la mine. Tot dragostea (a ei) m-a obligat si de data asta sa ma mut.

Am aterizat in apropiere de Gara de Nord, pe Costache Balacescu, intr-un bloc micut sau o vila mai mare, cum vrei s-o iei. Casoaie interbelica, macinata de igrasii discrete, dar inca solida. Cu o curticica betonata in spate, unde am ars multa fauna pe gratar cu George Lacatus si cu toata gasca de la "Cotidianul', cu amici din tara veniti in vizita. Am venit cu tot calabalacul. In urma cu paispe ani, sosisem in Bucuresti cu o gentuta pe umar, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om in casa. Agoniseala mea, nu de-o viata, cum ar spune colegii ziaristi, ci din ultimii cinci-sase ani, cand am avut un salariu decent si am facut si economii substantiale taind tutunul si alcoolul din lista de placeri ale vietii. Intelegerea cu proprietarul a fost sa imi inchirieze pe termen lung. Poate pentru ca e foarte batran, pentru el termen lung a insemnat zece luni. M-a anuntat ca trebuie sa eliberez casa, ca o vinde. Imprumutasem bani sa aranjez totul dupa gustul meu; nici nu apucasem sa achit creditul si trebuia deja sa ma mut. A cata oara?

Preavizul l-am primit la sfarsitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a gasit cumparator, au batut palma si m-a anuntat ca trebuie sa eliberez casa pana la Craciun. Imi place sa ma mut la marile sarbatori, atat laice, cat si crestine. Asa ca anul asta voi prinde Craciunul in casa noua. Chiar noua, facuta anul asta. Un apartament modest in Bragadiru. Al meu. L-am cumparat cu un credit Prima Casa 4, cu avansul platit din bani imprumutati de prieteni. Si tot de prieteni indrumat. Aveam 200 de lei – toti banii – cand am inceput procedurile de creditare.

Dupa 25 de ani de umblat din casa in casa, simtul proprietatii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie ca am, in sfarsit, un loc al meu. In schimb, ma incearca o tristete difuza la gandul ca ma mut pentru ultima oara. Imi iau geamantanele, copilul, pisicile si plec! Adio, Bucuresti!