Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu se simte nici o adiere. Nimic care sa zdruncine amorteala din mersul femeii ce cara dupa sine o plasa cu zarzavaturi. Doi caini cu coada incolacita s-au adapostit la umbra unui copac din parcul central. Peste drum, la o terasa fistichie, marca InterAgro, doi baieti cu tricouri mulate si freza gelata stau tolaniti in fotolii de ratan si sorb din sucul albastru din pahare. Tanti Vali priveste zarea de pe banca din parcul inverzit. Nu se grabeste. Nici n-ar avea unde. A muncit suficient, spunea ea si ofteaza, de parca toata povara unei vieti grele, dusa de zimniceni, s-a asezat pe umerii ei. Cand vin siroaiele, ii ploua in casa. Cand vine caldura si oamenii care stau pe la curte incep sa-si ude gradinile, i se opresc robinetele si, la orele amiezii, se intampla sa nu ai pic de apa in casa. 'Asa e de ani buni. Ne trezim si pe la 4:00-5:00 dimineata, ne umplem cazile cu apa, bidoanele, sticle, tot ce gasim, ca sa putem supravietui arsitei, sa speli o rufa sau sa faci o mancare', isi incepe povestea femeia de 59 de ani. I-a trecut demult cheful de duca, caci altfel ar lua-o din loc, fire 'zvarluga' cum se descrie. Simte ca parca orasul nu mai este al ei. Ci doar al unui singur om. Ioan Niculae. Caminul cultural care rasuna alta data de spectacole, acum a tacut pe veci. A ramas doar o cladire in stil ceausit, cu usile ferecate. 'La cinematograf eram prezenta in fiecare lune la premiera, iar martea toata sectia se aduna sa le povestesc filmul pe care l-am vazut', spune tanti Vali si mainile flutura catre directia fostelor sale distractii.
Au disparut toate. Si fabrica de zahar unde a muncit 25 de ani, si fabrica de panglici si de tesaturi. 'Am gasit intr-o zi la lucru, un bilet pe usa prin care ni se spunea sa plecam acasa, fabrica se inchide, nimic mai mult', isi aminteste femeia. A devenit imediat proprietatea lui Ioan Niculae. Investitorul care si-a intins bogatia peste saracia oamenilor. Fabrica de paine, de lactate, de bioetanol (n.r.carburant), de biscuiti, moara, discoteca, hotelul, microbuzele, plaja, toate poarta pecetea avutiei unui singur om. Doar spitalul, asemenea unui caine cu bube raioase, jegarit si infricosator de trist a ramas al oamenilor. Calul asezat in fata spitalului necheaza. O gaina ciuguleste in apropierea lui. Paturile din spital scartaie prelung la cea mai mica miscare. La camera de garda este doar un pat din fier si un scaun rupt. O asistenta scrie de zor intr-o condica. In spital nu se fac operatii. Anestezist nu este. Nu este nici oxigen. Doar boala lunga. Si moarte. O fetita de nici sapte ani a trecut prin doua interventii cumplit de grele la spitalul Budimex. La nastere a avut hemorgie cerebrala. Mama s-a chinuit singura cu ea, pana a reusit sa o stabilizeze. Sa o faca sa se joace cu fratii ei, sa ii spuna "mama'. Tatal a parasit-o. Intr-o zi insa, copila a facut o bronhopneumonie. Mama, disperata, a fugit la spital. A urcat scarile mici si alunecoase, s-a asezat pe un scaun si a asteptat sa i se puna copilului macar o masca de oxigen. Urland, tipand, implorand. In spital nu era oxigen. Nici sistem de aspiratie. Fetita s-a inecat si a murit. Brusc si cu zile. Mama Rodica, imbracata in negru, cu ochii rosii, vinde la magazin. Mica ei afacere din care abia reuseste sa-i creasca pe ceilalti doi baieti. Plateste 12 milioane pe lei vechi chirie, iar la sfarsit de luna, daca oamenii se tin de cuvant, vin si-i platesc produsele luate pe caiet. 'Este un chin sa traiesti aici. Pentru ca totul este mort. Sansa la o viata mai buna ti-e retezata din start. Asa cum a fost si viata fetitei mele. Daca nu as accepta sa ia pe datorie, oamenii nu ar avea din ce sa traiasca. De-ndata ce iau salariile si pensiile, astept sa vina sa imi plateasca', spune femeia si privirea trista o transforma parca in icoana.
In Zimnicea, oras cu parcuri frumoase si blocuri neterminate, cu gauri imense, ca niste stafii stirbe, cu case mici si strambe si terase de fite, oamenii traiesc din asteptari. Asteapta sa curga zerul de la fabrica de lactate a lui Niculae, ca sa poata sa-si hraneasca porcii din batatura. Asteapta sa vina primaria sa le repare subsolurile inundate din cauza tevilor ruginite, instalate de dinaintea cutremurului din '77. Asteapta sa vina oamenii in piata, sa le cumpere cele cateva rosii si vinete, productie proprie. Ion Glont, profesor de educatie fizica si sport asteapta sa castige la Loto. Asa face in fiecare zi de marti. Scoate din buzunar 20.000- 30.000 de lei vechi si spera la castiguri care sa il ajute sa plece din oras. 'Nu mi-a placut niciodata Zimnicea. Aici am fost repartizat cu postul. Te imputineaza ca om, te determina sa te gandesti numai la ce pui pe masa, la cati bani o sa dai pe energie electrica, mai ales iarna, cand te incalzesti cu caloriferul electric sau cu soba de lemne. As pleca, daca as avea unde', spune profesorul iesit la pensie. A castigat de cateva ori cate un milion, apoi 3. Potul cel mare l-a luat insa atunci cand jocul lui parea de prisos: 32 de milioane, bani care aproape ca la vremea respectiva l-au transformat in bogatul orasului. Veronica Gera asteapta streaperii. A dat 100.000 de lei vechi si i-a vazut in clubul de pe malul Dunarii al patronului orasului. E fericita. A vazut-o chiar si pe Anna Lesko. Tot acolo. Lucreaza la hotelul Danubius, sta picior peste picior si soarbe din cafea ca o aristocrata. 'Oamenii ar trebui sa mai si munceasca', da verdictul femeia pe un ton grav si isi aranjeaza parul dat cu fixativ. Afara, doua femei si-au scos covoarele si le freaca cu peria pe asfalt. In baie n-au loc. Isi tin lemnele de foc, ce au mai ramas din iarna.
Orasul cu miros de comuna numara mai bine de 15.500 de oameni. 2000 lucreaza la tot ce incepe cu Inter: InterAgro, InterVit, InterPipe, etc. Vreo 400 sunt asistati social, 200 in somaj, iar restul, Dumnzeu cu mila. Viceprimarul, pesedist, se plange ca guvernul il trage in piept si nu-i da nici un leu. Ne autofinantam. Noroc cu Niculae. De la el ne vin 30 de miliarde de lei vechi, asa am mai asfaltat 5, 6 stradute si am facut 40 de kilometri de trotuar. Cand s-a dus primarul la Bucuresti, la Guvern, i s-a spus: <>, spune viceprimarul Stefan Manea. Asa s-a dus "vicele' si la doctorita Coaja, ba si la parintii ei, sa o roage sa ramana in spitalul insalubru care deserveste Zimnicea plus inca vreo 12 comune. 'Medicul isi dorea sa opereze, sa faca ce a invatat in facultate. Aici nu prea putea decat sa bandajeze vreo unghie sau sa trateze vreo raceala', recunoaste viceprimarul.
La cutremurul din '77, un secretar de partid de atunci a declarat la centru ca orasul e facut praf. In realitate, doar cateva cladiri fusesera mai tare zdruncinate. Peste cateva saptamani, Ceausescu si-a anuntat vizita. Imediat buldozerele au inceput sa demoleze ce nu a reusit cutremurul, ca sa iasa bine imaginea creionata iubitului presedinte de catre secretar. Ceausescu a dat ordin sa se construiasca blocuri. Nea Ion Coaja isi aminteste. Viceprimarul completeaza: 'au inceput apoi construirea Casei Poporului si multe blocuri au ramas doar niste schelete'. Printre ele, oamenii merg cu bicicleta. Nu exista autobuz. O femeie in capot isi pazeste nepotul la malul privat al Dunarii. Pe doua sezlonguri, doua fete se ung cu crema. In timpul asta, la piata, un baietel vinde alaturi de mama lui rosii cu 20.000 de lei vechi kilogramul. Mama, toropita de soare, se uita lung in asteptarea vreunui client. Baiatul are pe cap o sapca prevazuta cu elice. S-a plictisit de ea. Acum vrea o sapca magica. 'Cat costa o sapca magica, mami?' "Da' la ce-ti trebe'?' raspunde mama, plictisita. 'Ca sa devin invizibil!', spune copilul si ne face cu mana.
Citește pe Antena3.ro
