Costin Miereanu, românul din elita Sorbonei

Românul Costin Miereanu face parte din colectivul de profesori de elită ai Sorbonei. Titular la catedra de Filosofie, estetică şi ştiinţa artei, Miereanu predă Estetică muzicală, muzicologie şi compoziţie în cadrul Universităţii Paris I – Sorbonne.

Cine n-a auzit de Sorbona ca de o Meccă a învăţământului universitar mondial? Să ajungă în această onorantă poziţie l-au ajutat şi prestigioasele premii pe care le-a luat încă de la începutul carierei.

Compozitorul şi muzicologul român a primit Premiul Fundaţiei europene pentru cultură în 1967, anul premergător stabilirii sale în străinătate. De asemenea, a primit Premiul I la Concursul de compoziţie al Fundaţiei Gaudeamus din Olanda, în acelaşi an, şi Prix de la Partition Pedagogique of the French Composer’s Asociation (SACEM). Miereanu a fost ani la rând directorul Institutului de estetică muzicală, înfiinţat la ideea sa, dar şi al prestigioasei edituri Salabert, el ajutând de-a lungul anilor zeci de români ajunşi peste hotare să se facă cunoscuţi lumii întregi.

Am stat de vorbă cu profesorul Miereanu cu ceva timp în urmă. "Faptul că am ajuns profesor plin la Sorbona la doar 38 de ani mi-a dat o anumită securitate, pentru că puţini devin profesori la această vârstă. În istoria Sorbonei un singur precedent am întâlnit, un francez", a spus profesorul Miereanu, care a subliniat că universitatea franceză este una exclusivistă. "Ca să fii primit îţi trebuie un CV extraodinar, să ai numeroase lucrări publicate în reviste de calibru. Nici studenţii nu sunt acceptaţi atât de uşor, pentru că se practică numerus clausus, o limitare a numărului de locuri, chiar dacă este cea mai mare universitate din Franţa, cu până la 60.000 de tineri învăţăcei", precizează Miereanu.

Prin întreaga sa activitate, românul Costin Miereanu a sporit renumele României în Franţa şi în lume. S-a născut la Bucureşti în februarie 1943. Între 1960 şi 1966 a studiat la Academia de Muzică din Bucureşti avându-l ca profesor pe Alfred Mendelsohn. Între 1967 şi 1969 a fost studentul lui Karlheinz Stockhausen şi Gyorgy Ligeti.
În Franţa studiază la École des Hautes Études et Sciences Sociales şi University of Paris VIII, teza sa de doctorat abordând o temă de semiotică. În 1977 primeşte cetăţenia franceză, patru ani mai târziu fiind acceptat ca profesor titular la Sorbona.

Compozitor respectat, Miereanu este cunoscut ca un pionier în ce priveşte muzica experimentală, avangardistă, el fiind apreciat pentru motivele inedite, pline de cutezanţă, un exemplu fiind combinaţia între Satie şi motivele populare româneşti.

În 1991 se întoarce pentru prima oară în ţară pentru a participa la câteva proiecte muzicale. Îngrozit de atmosfera găsită, nu mai revine până în 2007. Nu demult a fost prezent din nou în România, acordând cu această ocazie un interviu în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional. Îşi aminteşte cum a văzut ţara imediat după schimbarea de regim: "Era o atmosferă cenuşie. Bucureştiul era plin de gropi. Alături de Sala Radio era un câine mort, care la plecarea mea, după trei zile, rămăsese în acelaşi loc".
Spune că astăzi, ca şi în 2007, a văzut o altă faţă a României, schimbată în bine, cu gropi mai puţine, cu magazine spilcuite, dar, din păcate, cu un nivel de trai la fel de scăzut.

Revine la perioada plecării sale din ţară. "În 1967 am primit o bursă specială pentru a studia la Essen, Germania". A fost de ajutor faptul că soţia sa era redactor la Editura Espla, unde ministrul de atunci al Culturii, Ion Brad, îşi scotea cărţile, Brad fiind cel care l-a susţinut în demersurile sale privind plecarea.

A ajuns în cele din urmă la Paris în 1968 şi este fericit pentru acest lucru deoarece consideră că dacă ar fi rămas în România nu ar fi avut şansa afirmării. Motivul principal al plecării sale a fost cutezanţa sa şi spiritul critic. Fiind redactor la două importante publicaţii muzicale ale vremii, a avut îndrăzneală să critice tot mai des creaţiile de atunci, totul culminând cu eticheta de "operă păşunistă" lipită de Miereanu unui cunoscut compozitor. Din astfel de motive a fost pe punctul de a fi chiar exmatriculat din universitatea de muzică din Bucureşti.

Miereanu are o concepţie personală referitoare la ceea ce un artist concepe. "E bine să uiţi trecutul, să te reînnoieşti permanent, pentru că dacă ajungi să faci producţie de serie atunci realizezi un subprodus. Eu în muzică păstrez anumite constante, în rest schimb permanent", spune Miereanu, care se numără printre puţinii români trecuţi într-o enciclopedie a muzicii electronice. I-a confirmat acest lucru şi l-a încurajat în această direcţie însuşi marele Stochhausen. Muzica sa este una experimentală, "planantă", repetitivă, în care intervin deseori surprize, plină de interferenţe, mixturi. "Cel mai important lucru este să crezi în ceea ce faci şi să fii perseverent".

Profesorul Miereanu este mulţumit de lucrarea sa în domeniul semioticii muzicale, pentru care a şi lansat un nou curent muzical. "Am lansat în ’84 o reţea internaţională de semiotică muzicală cu şapte membri fondatori, printre care m-am numărat şi eu".

Miereanu spune că, în general, e greu să găseşti o reţetă. Este încântat de cei care au descoperit aşa ceva. De aceea îl priveşte cu admiraţie pe Enio Morricone cu care s-a întâlnit la un congres de semiotică muzicală desfăşurat la Roma. Morricone i-a făcut o impresie foarte bună. "Mă aşteptam să găsesc o persoană infatuată de succesul ei, dar am găsit una foarte normală".

L-am rugat pe profesorul român să explice pe înţelesul tuturor termenul de semiotică muzicală, relansat practic de el şi alţi colegi muzicologi respectaţi în lume. "Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcţionează comunicarea şi semnificarea în muzică, relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs, ca şi în celelalte domenii, de altfel. Cu ajutorul semioticii muzicale încerc să aduc între ustensile bucătăriei mele de compozitor instrumente şi motive din alte domenii. Privesc încrucişat în grădinile colegilor artişti, la cineaşti în special, la plasticieni, la oamenii de teatru, la scriitori. M-am întrebat ce se mai poate face astăzi ca să fie întrucâtva diferită muzica pe care o compun şi am spus că în fond materialul folosit în creaţia muzicală are o importanţă secundară. Importantă este desfăşurarea în timp şi în spaţiu graţie semioticii. Începând din anii ’80 am început să fac nişte lucrări accidentate, ca un drum care se întrerupe brusc, de exemplu, sau cu alte modificări, cu interferenţe, motive muzicale, sunete puternice apărute brusc sau care dispar la fel de rapid şi altele", explică profesorul de la Sorbona. Şi exemplifică cele spuse cu celebra sa temă "Ombres Lumineuses", creată cu ani în urmă. O muzică "planantă", cum mi-a repetat, care parcă se întinde către orizonturi îndepărate căutând colţurile cerului. Dacă o asculţi te cuprinde un sentiment de liniştire, calmare. Muzica seamănă cu cea electronică "chill", de relaxare, de astăzi. Dar este întreruptă deodată de un cu totul alt univers muzical, transpunându-te parcă pe un nou tărâm.

Cu această scurtă audiţie revenim pe terenul creaţiei. Miereanu contestă practic toţi muzicienii de astăzi, inclusiv pe marele Morricone, despre care spune că ar crea o muzică de serie, oarecum asemănătoare de la un film la altul. "Trebuie să inovezi neîncetat, pe de o parte, dar pe de altă parte nu poţi să inventezi la nesfârşit".

Miereanu îşi aminteşte de prima sa colaborare importantă cu Opera din Frankfurt. I s-a cerut o compoziţie pentru un public avangardist, iar lucrarea sa specială s-a bucurat de succes, cu toate că a avut emoţii după ce a compus-o. "Muzica avangardistă are o formă accidentată, cu peripeţii, utopii. Nu trebuie să prevezi ce se întâmplă, că altfel adormi". Între proiectele componistice de moment Miereanu aminteşte de colaborarea cu instrumentistul francez Daniel Kientzi, sax-tenor&contrabasse. Dintre români colaborează cu Aurel Stroe şi Ştefan Niculescu.

La finalul discuţiei noastre, maestrul Miereanu exemplifică alte câteva piese pe care le comentează. "Un concert pentru violoncel. Un corp străin intră în carambolaj acum cu violoncelul…Aici o temă din opera lui Richard Strauss: e motivul care intervine…Muzica electronică la începutul ei se numea muzică artificială… muzica electroacustică de astăzi înglobează totul…Acum o voce, un ansamblu de instrumente acustice, două flaute, un clarinet, un cor, doi percuţionişti, două chitare electrice, un sintetizator…". O mixtură aproape imposibil de obţinut cu o orchestră normală. "Nova musica", un mai vechi album de al său, constituie un exemplu. Ca şi acel "Bolero des Balkans" creat după 1980. Sau celebrul sau album "Luna cinese". Inspirat de o compoziţie a sa, îl întreb pe maestru ce culoare are muzica sa. "Este gri, cu nuanţe…". Şi muzica sa pluteşte din nou. Pentru Costin Miereanu infinitul nu există. Sfârşitul este pur şi simplu tăiat.

Compoziţie Costin Miereanu, interpret Daniel Kientzi, sax- tenor& contrabas:


Costin Miereanu - Ombres Lumineuses