A câştigat premii în străinătate, în ţară însă se luptă să supravieţuiască

 Arta sa, cumpărată de cele mai multe ori în rate
Printre cabluri şi camere de luat vederi, printre oameni grăbiţi sau care abia îşi ţin ochii deschişi la 3:00 dimineaţa, când îşi încep programul, femeia desenează. Într-un colţ de studio, ascunsă după promptere sau panouri. Cu creionul special, adus din străinătate, pentru că în ţară nu prea se găsesc, cu foaia cartonată în mână, cu o sârguinţă care ar putea muta munţii din loc. În trecut, a făcut scenografia la peste 300 de spectacole, regie de teatru, grafică de carte. A fost fascinată de desenul animat, i-a plăcut mereu să transforme diferitele personaje în animale, să se joace cu umbre şi lumini, să dea viaţă obiectelor din jur. După ani petrecuţi în radio sau pe lemnul tocit al scenelor teatrelor din Capitală, după ce şi-a dăruit talentul în zeci de piese de cabaret, în care pulsa viaţa şi vioiciunea, acum, în lipsă de spectacole, a fost nevoită să facă şi altceva care să o ajute să  supravieţuiască, dar care nu i-a adus şi satisfacţia de odinioară. Regie de platou. ”Sunt un nimeni care are grijă de cameramani, de invitaţi şi atât. Cu un salariu din care reuşesc să-mi plătesc chiria, acuarele, pensule, creioane, cartoane, foile pentru lucru. Astea-s cele mai importante”, spune artista, cu chipul mereu vesel şi luminos.

Scriu cu ambele mâni, dar desenez doar cu stânga”
Avea 18 ani când a venit din Suceava cu gândul că menirea ei este să facă Arhitectura. Trecuse printr-un liceu în care căpătase titlul de olimpică la matematică şi care-i oferise pe de altă parte şansa de a-şi expune picturile. Baschetul de performanţă practicat i-a disciplinat firea, dar i-a şi îngăduit să-şi păcălească profesorii atunci când aceştia o obligau să scrie cu mâna dreaptă. ”Eu sunt stângace. Era pe timpul lui Ceauşescu. Ca să scap de cicăleala dascălilor, o rugam pe mătuşa mea, care lucra la spital, să îmi bandajeze mâna dreaptă şi ziceam că m-am accidentat la antrenamente. Cu toate astea, profesorii m-au obligat în clasa a IX-a să îmi iau un caiet dictando şi să învăţ să scriu cu dreapta. Am reuşit. Scriu cu ambele mâini. De desenat însă, pot doar cu mâna stângă”, povesteşte Simona Constantinescu, pictoriţă, scenografă, grafician. ”Niciodată nu o sa mă vedeţi pe mine tristă”, spune femeia şi-şi priveşte cu drag picturile înşirate pe patul îngust, printre ursuleţii de pluş, atât de dragi ei, din cămăruţa mică, dotată cu o măsuţă de lucru şi un şifonier. ”Scopul meu nu este să câştig cât mai mulţi bani. Pictez, desenez pentru că numai aşa simt că pot să trăiesc. Florile, frunzele redate prin culoare sunt pentru mine ceva de vis. Ceşcuţa albă pe care am văzut-o eu în casa bunicilor mei mi-a rămas în minte şi am aşezat-o în picturile mele ca pe cel mai de preţ obiect. Modul în care se reflecta lumina dimineţii prin    fereastra din odaia bunicii nu am să-l uit niciodată. Ţin minte cum, în pijamale, alergam în curte prin lanul pe porumb care mă acoperea şi vedeam cum se prelinge roua pe firul de mătase, în care zăream curcubeul. În tablourile mele nu există mohoreală, anotimpul este unul universal, stăpânit de bucurie, totul se scaldă într-o lumină absolută. Scopul artei mele este să produc o stare care să mă satisfacă în primul rând pe mine, o lume în care pătrunzi doar dacă simţi că îţi este bine”.

Maestra unei tehnici rar folosite
Ce o deosebeşte însă de ceilalţi artişti este tehnica desenului în puncte. Nu mulţi sunt cei care mai dau viaţă acestui stil de lucru. La facultate, profesorii abia dacă vorbesc despre migala şi grija de care ai nevoie pentru a putea să reuşeşti să dai viaţă chipurilor, obiectelor compuse doar din puncte. Când mai mici şi mai firave, când mai mari şi mai intense, în aşa fel încât trecerea de la umbră la culoare să fie cu adevărat spectaculoasă. Să creeze lumină. Viaţă. Coordonatele după care s-a ghidat mereu. Chiar şi atunci când s-a mutat în cămăruţa în care locuieşte azi, tot după lumină a venit. A fost de ajuns să vadă cum razele soarelui se strecoară prin singura ferestruică a camerei. Şi-a aşezat acolo masa de lucru, şi-a trimis la Suceava şevaletul, prea mare ca să mai încapă în cameră, şi s-a pus pe lucru. Iarna foloseşte veioza. Frigul i-ar invada micul univers în care s-a cuibărit şi, mai mult de atât, dacă ar deschide geamul, ar deranja familia de porumbei ce se încălzeşte la tocul ferestrei sale. Asemenea ciocănitului unei păsări în scoarţa copacului sau a bătăii de la maşina de scris, Simona Constantinescu împunge foaia de hârtie în puncte când mai răsfirate, când mai băgate unele într-altele. Ore întregi, până când sub migala mâinilor sale răsar ochişorii timizi ai unui căţel, conturul unei vaze ce tocmai se prăbuşeşte pe podea, petalele unei flori îmbujorate. Nu îi place să ia nimic de-a gata. Îşi prepară singură suportul pe care aşterne apoi vopselurile. Clei de oase, oxid de zinc, un ou, praf de cretă şi miere. După ce pune la fiert cleiul, adaugă treptat restul ingredientelor. Odată răcite, unge cartonul subţire cu soluţia obţinută, îl lasă să se usuce, după care se apucă de treabă.

De aproape 30 de ani, de când este în Bucureşti, artista a participat la multe concursuri internaţionale. În Spania, Italia, Argentina, Polonia, Croaţia etc. Premiile nu au încetat să apară. La fel şi comenzile. Uneori, cu plata în rate. Grija la detaliu, echilibrul elementelor picturii, optimismul sau melancolia blândă, autentică, pe care operele sale le degajă îi definesc stilul. A lucrat ani buni, pe vremea când editurile încă mai existau, la grafica cărţilor pentru copii. ”Memoram versurile poeziilor, a ghicitorilor, pentru a fi sigură că desenul meu este în acord cu autorul cărţii. Urmam firul poveştii, iar desenele mele nu făceau decât să completeze imaginea dorită de autor, să stârnească mintea copiilor. Întotdeauna mi-a plăcut să fac lucrurile bine, fără grabă. Fără iuţeala trecerii timpului care de cele mai multe ori îşi pune amprenta negativ asupra unei opere de arte”.

Ca să pătrunzi în lumea artistei, trebuie să ai ochii larg deschişi. Să fii modest şi să îţi placă să priveşti cu atenţie. Să simţi cum te cuprinde visarea, să vezi condurii bunicii ei, căţăraţi pe gard, priviţi de pe prispa din lut de ochii de copil al pictoriţei, să priveşti grinzile albastre ale casei în care a copilărit, peste care cade soarele. De la bunici zice că i se trage totul, dorul continuu de a desena, de la bunic, om venit de pe front, care mereu umplea marginile albe ale ziarului de ”mâzgălituri”. Iar gustul pentru frumos de la Buna, care aranja frumos lucrurile prin casă. ”Grădina cu flori era un rai în care se adunau cele mai minunate plante aranjate sub tot felul de forme”. Până nu demult, mama, singura care a rămas să-i poarte de grijă, o tot chema să revină acasă. De când a văzut însă cum sosesc invitaţiile din străinătate pentru a participa la concursuri şi expoziţii, cum premiile vin prin poştă, acasă, căci femeia nici acum nu şi-a schimbat buletinul de Suceava, a început să înţeleagă alegerile făcute de fiica sa: lipsa unui soţ, dorul ei de ducă şi iubirea asta incredibilă faţă de artă.

Visează să expună la Londra
Când i se face dor de casă, de copacii şi florile din curtea bunicii, pictoriţa se plimbă prin parc. Citeşte Balzac şi e mulţumită de viaţa ei tihnită. Nu i-ar plăcea să locuiască într-o casă somptuoasă, căci s-ar simţi ”mică, inutilă, ca o scamă pe un covor înflorat”. Visează să viziteze Egiptul şi să expună la Londra. Costul pentru o singură expoziţie este uriaş pentru ea: 400 de lire. Încă mai crede că treptat-treptat, oamenii vor începe să facă diferenţa între arta adevărată, unică, făcută cu talent, cu trudă şi cea vândută la Obor sau în magazine de duzină. Şi-şi spune cu tărie, ca pe nişte cuvinte vindecătoare, că atunci va putea să trăiască din arta sa. Icoanele i-au fost refuzate de biserică, pentru că nu adoptă stilul bizantin, agreat de preoţi, ”cu mâinile alea alungite, cu chipurile pline de cucuie, care mai mult sperie oamenii decât îi atrage. Eu pictez sfinţii cu chip de oameni, pentru ca asta au fost la început, oameni ca şi noi, şi cred că sfinţii trebuie să fie un exemplu pentru noi şi nu nişte sperietori”, spune răspicat femeia. Nu se necăjeşte. Ca să fie fericită, spune ea, îi trebuie atât de puţine lucruri. ”Am trecut printre multe momente grele, am rămas şi fără casă, nevoită fiind, de pe o zi pe alta, să îmi găsesc alt adăpost, au fost şi momente în care nu avem nici de-o pâine. Dar nu mi-a fost frică. Dumnezeu era cu mine. Iar lumina care mă însoţeşte mereu, reflectată în tot ce-i frumos, şi care face ca arta mea să existe, mie îmi este de ajuns”.