Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe podul cu soldați flutură, la capete, niște steaguri mai mici, albastre. Prăfuite și arse de vreme, fanioanele de identificare purtau, odinioară, însemne chirilice. Acum sunt ca niște cârpe atârnate deasupra militarilor echipați ca de război: uniforme de camuflaj, căști de protecție, veste antiglonț. Au automate la piept ori le țin în cumpănă. Toți soldații poartă pe uniforme culorile alb-albastru-roșu: sunt trupe ale Federației Ruse!
Rușii au ocupat Moldova de prin ’92, de când a apărut regiunea autonomă Transnistria. De vreo 30 de ani, soldații ruși păzesc granița dintre Republica Moldova și „Republica Moldovenească Transnistreană” sub o titulatură comică: „pacificatori”. Doar în mijlocul Moldovei, pe podul de la Vadul lui Vodă, nimeni nu știe cum s-au instalat trupele rusești. Nu e cătun de separatist prin preajmă, iar capitala Moldovei e la o zvârlitură de tun. „Pacificatorii” au, la fiecare punct de control, câte un blindat arondat. Ascunse sub pânze tactice de camuflaj, tancurile sau transportoarele cu mitraliere cu calibru mare au numere de înregistrare militare, și au drapelul rus vopsit pe turele. Sunt puse în poziție, gata să tragă.
Ocupația rusă din inima Moldovei
La Vadul lui Vodă, soldații ruși par un pic mai tensionați. Nu zâmbesc, au fețe rele. Moldovenii trebuie să treacă încet prin fața lor, drumul e gâtuit cu dale mari din beton. Altele bucăți din beton sunt pregătite pe margine pentru a bloca tot podul. Nu poți să apeși accelerația, sunt limitatoare de viteză: niște crestături din beton care ar putea să-ți rupă amortizoarele. Mai e și un semn mare care avertizează că viteza legală e de 5 kilometri la oră! „Cini l-a pus pi ăsta? Nu știu. Dar nu noi, moldovenii”, zice șoferul - „iaca asta-i Moldova ocupată. Podu șila pisti Nistru este cil undi s-au dat luptili alea fioroase”. Omul vorbește despre confruntarea din martie 1992 dintre trupele moldovenețti și cele ale separatiștilor transnistreni, conduse, instruite și echipate de KGB.
Postul de control rusesc se vede după o plăcuță cu „STOP” în dreptul căreia stă câte un militar. Un altul e dispus, parcă strategic, după ghereta montată în marginea pânzei verzi care acoperă blindatul de serviciu. Pare un BTR 80 A cu linia de tragere a mitralierei pusă pe linia șoselei. Sub steagul Federației Ruse, gura mitralierei pare un hău negru. „Da și fași? Nu se poate! Nu se poate! Oprește! Amu! Nu-i voie”, intră șoferul în mare panică la vederea camerei care filmează punctul de control. O palmă bine țintită și aparatul de luat vederi zboară la picioare, printre scaune. Omul a avut dreptate să reacționeze așa: cine îi filmează pe ruși sunt imediat opriți și arestați. În urmă cu ceva ani, un tânăr nu a oprit la somația rușilor și a fost ciuruit. Au mai fost înregistrate abuzuri ale rușilor la acest punct cu cetățeni moldoveni pe post de victime.
Trecem încet pe șosea, sub privirile rușilor. Dosiți, în punctul de control mai sunt alți doi militari. În apropierea blindatului se distinge, tot sub pânza verde, și o remorcă specială pentru alimentare cu combustibil. E seară, vezi greu ce e după camuflaj fiindcă rușii au aprins un proiector puternic care bate către mașini. „Iete, la capătul celălalt e și un tanc”, explică șoferul. Sub pod nu se știe ce e, e interzis să mergi în pădurea deasă de pe malul Nistrului. La capătul podului, celălalt punct de control rusesc e dispus la fel: gheretă, lăcașuri de tragere, limitatoare de viteză și blindat pus să acopere drumul. Pe mânecile câtorva militari ruși sunt puse banderole ca în războiul din Ucraina.
Înspre nord se văd luminile din Coșnița - locul unde a început războiul din ’92. Și multe drapele tricolore. Înspre est e negru. Acolo, departe, este capitala - Tiraspol.
Lenin, steaguri rusești și secera cu ciocanul
Când intri în Tiraspol, dinspre orașul Tighina - numit acum Bender - primul lucru pe care-l vezi e un blindat. Parcat pe un soclu, vehiculul este pe post de monument. Aici vin pionierii să comemoreze luptele din războiul din 1992, cu „fasciștii români”. Blindatul poartă steagul cu dungi, roșu-verde, al regiunii separatiste Transnistria pe care este și simbolul comunist secera și ciocanul. „Iaca, dacă îi pui combustîbil poa să și pleși și la luptă. Armele merg, sunt cumsecade”, explică Ghidul.
Ghidul este un fost ofițer sovietic, moldovean de baștină care știe cam tot ce mișcă în vechiul teritoriu al Moldovei. Înainte de a trece în zona controlată de Federația Rusă, la fel ca mulți alții, atenționează: „Orice fotografie, orice filmare poate fi subiect de arestare. Nu se pot prinde în imagini soldați ruși sau tehnica lor militară. Pașaportul românesc, mai ales în aceste zile, nu e bun”.
De curând, guvernul transnistrean s-a reunit în ședință extraordinară pentru a cere protecția Federației Ruse în fața Chișinăului. Prin oficiali de rang înalt, Rusia a răspuns: „Transnistria reprezintă o prioritate!”. În nordul regiunii separatiste, cam la o sută de kilometri de Tiraspol, în localitatea Cobasna, se află un complex militar în care a fost depozitat tot armamentul retras din Europa de Est, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Depozitul este păzit acum de peste 1.000 de soldați ruși, alte sute asigurând granițele Transnistriei și controlul Tiraspolului.
Un punct de control a fost instalat chiar vizavi de transportorul-monument. Șoseaua e blocată acolo, în zig-zag, cu pereți de beton. Nu poți să fugi, nu poți să slalomezi. Ești verificat cu privirea de ostașul cu „Rassia Armya” așezat sub țeava tancului. Mai încolo e mașină alb-verde de poliție, dar nici urmă de uniformă de milițian. Există doar o echipă în camuflaj militar, cu automatele pe umăr. Ghidul arată un monument la o altă intrare; e construit recent, ca un arc de triumf, cu stema Rusiei pe mijloc. Troleibuzele care trec pe lângă noi - dintr-acelea sovietice de prin ’60 - zdrăngăne și aruncă rugină. Cu cât intri în Tiraspol cu atât crezi că te întorci în era sovietică. Sunt steaguri cu secera și ciocanul, vezi un bulevard lat pe care circulă, rar, mașini vechi, pe marginea căruia sunt puse lozinci în chirilică. Nu mai sunt mesajele de odinioară cu despre Partidul Comunist, sunt panouri în care sunt omagiați eroii transnistreni căzuți în luptele din 1992. Iar peste tot flutură steagul Rusiei. Inclusiv pe clădirea Parlamentului Transnistriei. În fața clădirii privește, cam la fel de încruntat ca și soldații din posturile de control, statuia înaltă, din marmură, a lui Lenin.
Cimitirul de pe bulevard
Vizavi de statuia lui Lenin, peste bulevardul pustiu și lat, sunt morminte. Sunt puse într-un parc comemorativ despre „martirii transnistreni”. În pământ, înghesuiți între dale de granit, au fost băgați primii căzuți în războiul din 1992. Eroii transnistrenilor au la căpătâi pietre funerare pe care au fost imprimate fotografiile din legitimații. Cei mai mulți sunt în uniforme. „Eu atrag atenția la ceva”, zice Ghidul - „aiasta nu-i uniformă transnistreană. E uniformă sovietică. Uite ce scrie pe epoleti - C.A. Se traduce Sovietskaya Armya”. Mormintele militarilor în haine sovietice se aliniază spre un perete negru, lat pe care stă scris în chirilică: „În memoria celor căzuți cu cinste în război”.
Memorialul a fost construit recent, și conține două liste. Prima e cu cei numiți „Jertfele ale agresiunii moldovenilor”, a doua fiind cu „Apărătorii Transnistriei”. Mai sunt și 17 necunoscuți. La acest capitol, Ghidul, ca și ceilalți veterani de război de la Chișinău, își aduce aminte și de moldovenii capturați de separatiști: „Da cine știe cât e numărul la victime, la noi. Câți or aruncat ăștia în Nistru, legați, cu chietre de chișioare, numa’ Dumnezeu știe”.
În flancurile memorialului sunt alte pietre comemorative ale transnistrenilor: cei morți în Al Doilea Război Mondial și cei decedați în luptele din Afganistan. Printre mormintele din centru nu trece nimeni. „Cu șini să voirbești? N-ai și fași? Vrei la arest?”, râde Ghidul. În Transnistria nu se vorbește decât limba rusă, iar orice întrebare - mai ales legată de conflictul armat din 1992 - este „eveniment di raportat trupelor”. „Și noi, și voi eram numiți atunci fasciști. Și acum mai sunt transnistreni care se jură că în vest sunt fasciști care vor să îi cotropească”, spune Ghidul, și mormintele-monument păzite de un tanc T34, folosit în luptele cu naziștii și luminate de o flacară ce arde continuu din mijlocul unei stele socialiste.
Pe lungimea bulevardului la câte doi stâlpi de iluminat sunt puse dispozitive speciale: sunt mănunchiuri de camere de supraveghere. Sub ele - megafoane. În zona „kilometrului zero” camerele bat către clădirea Parlamentului și către mormintele „eroilor”. Dar cele mai multe „ochesc” catargul pe care flutură steagul Federației Ruse, sub care a fost pusă o stemă cu secera și ciocanul și steaua comunistă. În culorile naționale transnistrene. „Panimaieși?”, rânjește Ghidul.
Transnistria e Sheriff
Centrul Tiraspolului se întinde până la vechea Casă de Cultură a Muncitorilor. Seamănă cu Gara Obor, dar e mai înaltă. Bulevardul se termină brusc între „întreprinderea de educație” și blocuri gri, muncitorești (cum vezi prin Pantelimon sau pe Giurgiului), cu tot felul de buticuri în fața scărilor, cum erau prin România în anii ’90. În dreapta e un parc cu gazon nou, curat-bec. În fața copacilor este statuia lui Gagarin - așa e numit și parcul -, în spate e un imobil, seamănă cu un hotel de trei stele. Are steaguri în față, balcoane, intrare largă. Imobilul e reședința președintelui Transnistriei, tot cu steagul Federației Ruse arborat pe fațadă. La doi pași de reședința prezidențială începe un cartier care aduce aminte de Ferentari. Cam același tip de ghetouri, aceeași sărăcie. Peste mizerie lucește un acoperiș mare și albastru. „E cea mai mare bază sportivă din partea ista di lume. Și teren de fotbal, și piscină, și atletism, și complex hotelier-sportiv. E Sheriff”, cunoaște Ghidul - „de fapt, Transnistria e Sheriff. Ăștia au și magazine, și mall și industrie și palate. Plătesc vreun impozit? Nu! Cam asta fac toți cei de pe aici. Când Chișinăul a cerut să plătească impozit, au sărit să ceară protecția Rusiei”.
Transnistrenii au rămas după separarea de Moldova cu toate fabricile de industrie grea. Toate platformele industriale fuseseră construite în socialismul sovietic în stânga Nistrului. S- au mai vândut din fabrici, cele mai multe au continuat afacerile. Ca să exporte - fiindcă regiunea nu e recunoscută de vreun stat - „nici măcar rușii nu au recunoscut, oficial, Transnistria” - cei din stânga Nistrului s-au folosit până mai acum doi ani de firme ucrainene. „Nu degeaba au luptat voluntari cazaci împotriva moldovenilor”, zice Ghidiul. După declanșarea războiului ruso-ucrainean, transnistrenii s-au reorientat: fac afaceri sub cupola unor firme moldovenești. „Păi, tot ce vând, vând sub însemnele Moldovei. Ei nu vor să-și schimbe numerele de înmatriculare - au numere proprii, cu steagul verde-roșu peste care lipesc stickere cu sigla Moldovei când ies din regiune - dară să plătească dările”, știu moldovenii.
Cum arată unitățile militare rusești din Tiraspol
Printre uniforme și sărăcie se vede Parcul Central al orașului. În centrul tronează Ecaterina a Rusiei. Aleea până la statuie e flancată de alte patru busturi: toți eroi ai muncii socialiste. „Iaca pi asta o știem. Era erou în confecții”, zice Ghidul și arată spre o cucoană cu coc ce a fost montată chiar la intrare. O altă statuie este a unui erou în administrație. Nu sunt statui de soldați, astea sunt în preajma unităților militare.
Pe un alt bulevard - unde o vidanjă tip GAZ de prin ’50 parcă face întrecere cu un Merțan, mare, abia lansat pe piață - blocurile construite de sovietici arată jalnic în fața vilelor abia ridicate. După sediul Băncii Naționale Transnistrene (care emite rubla - monedă națională) e o clădire cu un etaj. Are doar drapelul Rusiei, iar deasupra parterului scrie mare: „Dom ofițirov Rosiskaia Armya”. Este clubul ofițerilor Armatei Ruse - pe zid a fost pusă și emblema mare a Federației. Clubul este folosit, cineva iese pe ușa-termopan, în spatele unei statui de bronz a unui militar. În colț, doi civili și o uniformă de camuflaj trag din țigări. În jur totul este în alb-roșu-albastru, nici măcar steagul transnistrean nu mai e.
La semafor oprește o mașină mai altfel. Nu are nimic special, doar geamurile sunt fumurii. Ghidul zâmbește cu teamă. „Ia să-i vezi unde se duc”, zice, iar mașina intră pe o poartă mare cu sârmă ghimpată și cu posturi de pază construite din foi de blindaj. De aici începe zona unităților militare rusești.
Cea mai mare are un gard galben, iar pe poartă este imprimată stema Federației Ruse. Intrarea se face întâi printr-un grilaj. Seamănă cu o celulă de pușcărie. După ușa de tablă, e o alta, mare și groasă, pare blindată. În fața intrării e un panou cu sigla Armatei Rusiei care anunță că se fac încorporări. În imaginea reclamei se văd soldați care ochesc ceva cu AKM-ul din dotare și un vehicul blindat precul cele care sunt parcate la posturile de control. Mai departe, pe gardul cu sârmă ghimpată a fost pusă, mare, steaua roșu-albastru - însemnul armatei, iar mai încolo, lat, pe gard stă scris cu litere uriașe: „Armata Rusiei”. Sub o cameră de luat vederi care are unghi pe intrarea în complexul de unități militare a fost pictat un portret. Este al soldatului rus. Seamănă un pic cu cel al soldatului sovietic. Pictura atrage prin privirea personajului: e una rea. Aceleași căutături ti le arunca mulți dintre soldați aflati în posturile transnistrene.
Doar Antiuhov, Brodetțki, Voronkov și Ținkov parcă se uită mai puțin urât. Cei patru zac sub pietrele funerare, păzite de camere de securitate și de steaguri cu secera și ciocanul. Nimeni nu a aprins lumânări și nici n-a pus vreo floare la mormintele lor din marginea bulevardului central. Acum 32 de ani cei patru deveneau „mari eroi ai Transnistriei” căzând în luptele cu „rumînski fascisti” - așa cum erau numiți moldovenii din dreapta Nistrului.
