Între ciuma lui Caragea și gripa lui Iohannis; la moaște

„Cum nu existau tratamente eficiente (...) s-au impus interdicții și cârciumile vindeau doar prin niște ferestruici. Tot atunci au apărut și vracii, care promiteau că îi pot salva pe bolnavi cu ajutorul broaștelor țestoase. Lipsiți de ajutor, oamenii s-a rugat la Sfântul Dimitrie”.  Descrierea nu este a Bucureștiului urgisit, azi, de coronavirus. Este din scrierile colonelului Papazoglu, care arăta cum a trecut ciuma, în 1812, prin capitala Țării Românești. De câteva zile, lumea s-a strâns din nou în Dealul Mitropoliei: este praznicul Sfântului ce ocrotește Bucureștiul. 

Pelerinajul a început tăcut, chiar când România se cățărase pe vârf de pandemie, cu număr mare de decese. Racla sfântului a fost scoasă la loc de seamă, în pridvorul Patriarhiei, în imnuri și rugăciuni. Multe, în care se vorbea de un ajutor pentru sănătate. Lumea nu a venit, era sperietura de mai zilele trecute, când se anunțaseră peste 500 de decese din cauza virusului. Între șușotelile sutanelor se vorbea de restricții, se așteptau interdicțiile președintelui Iohannis. Prima noapte a căzut încet peste cutiile aurite cu rămășițele celui sfânt. În sunet departe de sirenă și în cântec  aproape de mântuire.

„....și ne iartă nouă greșelile noastre, și nu ne duce în ispită”. Puternica rugăciune se aude peste tot dealul. E prima noapte de pelerinaj, dar e întuneric și pustiu. Ca pe vremea lui Caragea – „când fugiră toți boierii din București și însuși Caragea Vodă plecă din Palatul Domnesc  în decembrie 1812. Iar bucureștenilor li se dădură voie a pleca la anul 1813, în august”.  

Pe trotuarul ce urcă spre biserica mare au crescut garduri de Jandarmerie și au fost trase linii, albe, de așteptare. O mogâldeață se sprijină de un copac și privește cum nu trece nimeni. Bate cruci mari, pravoslavnice, înfășoară baticul peste masca albastră, chirurgicală, și se urnește încet câteva trepte mai în lung. Doi locali fără mască sprijină utilitara din dotare, în ambulanțe se face frig. Sus, la racle, în intrarea bisericii sunt preoții. La indigo: rasă, potcap și mască. Sfântul Dimitrie e în mijloc, privește în sus, spre Iisus. Mântuitorul e pictat pe acoperișul pridvorului în culori vechi. În jurul lui Sfântului s-au adunat mulți. Sunt tineri, cu ecusoane mari la gât. Au ștergare și cilindre de plastic. Dar nu-s cu aghiasmă, e dezinfectant. 

Citește pe Antena3.ro

Un criminal din SUA s-a supărat că autoritățile au decis să-l execute chiar de ziua lui. Pentru ultima masă a comandat un festin

Sfântul Dimitrie poartă același acoperământ, poate, ca și înainte de Caragea, când cronicarul Ion Neculce scria: „S-au scornit o ciumă în toată țara în zilele acestui domnu Dumitrașco Cantacuzino la vleato 1675, de la luna lui iuni, ș-au ținut pân la ghenar. Ș-au murit mulți oameni, cât nu-i putea îngropa (...)”. Ca și acum, Sfântul s-a uitat cum au fost luate primele măsuri antipandemie: granițele Țării Românești s-au închis, străinii erau atent evaluați „pe sensul de intrare”. Și tot ca acum, unii au prins imunitate, căci trecuseră prin boală. Doar că, atunci, imunizații au avut o idee - au născut breasla cioclilor. Fără grijă de reinfectare nici la șase luni, ei îi îngropau pe cei morți de ciumă, contra cost, ba erau scutiți și de anumite dări. 

Tămâie și spirt

La racla Sfântului orice mișcare este pândită atent. Perechi de ochi urmăresc orice urmă de mătanie. O aplecare spre cutiile cu sfinți naște gesturi zvâcnite. Atingerea odoarelor înseamnă intervenție urgentă. Voluntarii trag cu ștergarele de aproape șlefuiesc panourile de plastic transparent anti-COVID. Se împrăștie dezinfectant, de la intrare, pe mâini, până la raclă, pe locul unde a fost atinsă. Miroase a tămâie și spirt, între cuvintele rugăciunilor se aude câte un fâs de spray antivirusuri. Cei ce apar din întuneric, pelerini cu măștile trase chiar până spre gene, se închină și își șoptesc rugăciunile. Cei mai mulți vor sănătate. Puțini știu povestea Sfântului Dimitrie, care a salvat Bucureștiul când Caragea își lua domnia. 

Atunci, în 1812, erau și câte 300 de decese pe zi din pricina ciumei. Spitalele nu făceau față, e drept erau doar două. Contagiunea era cam la fel – cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de boală era aproape un om mort. Informațiile – ce par a fi emise de șefi ai Consiliului Național al Situațiilor de Urgență – sunt istorisiri ale academicianului Ion Ghica. Acesta a devenit chiar prim-ministru al Țării Românești, de apartenență politică fiind... liberal. 

Ghica povestea că haosul era atât de mare că în Capitală au avut loc mai multe jafuri și violuri realizate de „cioclii sau bețivii care își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi, și porneau pe hoție din casă în casă”. În cele din urmă, credincioșii rămași în București s-au strâns la Mitropolie și au luat racla să o poarte într-o procesiune prin oraș. „Au scos pe Sfântul și după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfințirea apei și s-au citit rugăciuni către Sfânt. După acea zi epidemia a început a scădea treptat. Pot mărturisi, în frica lui Dumnezeu, că am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de Sfânt”, scria colonelul Dimitrie Papazoglu.

„Ce-mi e Caranda, ce-mi e Cîțu”

„Păi, Caragea a avut parte și de holeră, nu numai de ciumă. Și îmi povesteau bătrânii cum bătrânii lor auziseră de la lume că ăștia cu holeră se culcau, puneau capul pe pernă și rămânea acolo ghem de păr. Le cădea părul ca la pisici”. Femeia vinde flori pe drumul spre Sfânt. Nu i se pare ceva ciudat că Bucureștiul din 1812 se aseamănă cu cel din 2021: „Dar ce? Nu vedeți că șleaurile sunt la fel? Cred că e, totuși, o diferență: lumea e mai proastă. Și nici nu mai crede în Dumnezeu!”.

Femeia e vaccinată. Cu a-ntâia plus rapel. Doza a treia nu a făcut-o, crede că a trecut prin boală – „că n-am avut nici miros, nici gust și m-am simțit ca dracu’”. Își ia seama, face trei cruci și continuă: „da, e la fel ca atunci, că uite și cu vaccinul. Nu vrea lumea, o dă cu teoria cu microcipul. Mi-e și frică să deschid gura”. Că tot e în buza Mitropoliei, femeia privește pandemia și din punct de vedere dogmatic: „cum să nu fie nenorocirea asta? Mai auzi pe vreunul că zice Doamne ajută? Toți numai cu dracu’-n gură sau cu spurcăciunea în cuvinte. Când de mută, când de surdă”. Baba îl dă exemplu chiar pe bărbat-su: „Uite la el - la trei vorbe, dă cu diavolu’. Păi, cum să meargă bine? Așa și la televizor, când se spurcă ai lu’ Iohannis cu ăilalți. Și nu fac nimic, și moare lumea”. Mai departe, o altă florăreasă stuchește:  „Ce mi-e Caranda, ce mi-e Cîțu sau cum i-o zice. Și președintele e la fel. Să vezi ce foamete o să vină. Uită-te la mine, după boală și război vine foametea. Să vezi tu atunci ce o să facă Cîțu. Că era mai bun Caragea”. A treia florăreasă nu zice nimic. Doarme înfofolită în trei haine, lipită de un stâlp de iluminat. Pe deasupra fâlfâie imn bizantin.

„Nici Sfântul Dumitru nu o să uite...”

Pe zi, coada e lungă la Patriarhie. Mulți bătrâni, tăcere, fețe îngrijorate. Unul a venit să mulțumească Sfântului că i-a scos fata de la ATI. S-a rugat, zice că a fost ascultat. Altul se roagă pentru un frate  – are COVID, nu e la spital, e acasă. Dar are multe belele cu sănătatea, „poate să o ia la vale oricând”. În margine, trei femei, ca precupețele, se ceartă. Nu se înțeleg care a venit prima la rândul de duce aproape de 11 iunie. Sfada e pentru nici un metru ocupat distanță. Doi din forțele de ordine supraveghează gardurile, între pelerini bălmăjesc cuvinte două țigăncușe: „Ia brățara. Sfințită brățara. Ieftină brățara”. Cu batic tras pe cap – să nu o tragă curentul, pe ochi – să n-o vadă jandarmii și sub nas – „să pot să respir ca omu’”, una dintre „ambulante” zice că nu e vaccinată. Și nici nu vrea să-și facă injecția. „Sunt sănătoasă, ce-mi trebuie?”, zice ea în timp ce, cu privirea, scanează rândul după cumpărători sau „popi care să nu mă certe”. 

Mai departe, în rând, un călugăr atrage atenția. N-are mască, are o pancartă. Lumea se strânge, o fi vreun discurs antivaccinare. Au mai existat încercări, „paza” i-a gonit pe „protestatari”. Doar că „frăția sa” nu are nimic cu „domeniul sanitar”. Încearcă să strângă bani. E cunoscut din trecut, nu are nicio treabă cu Biserica Ortodoxă. Pe lângă el trece în cârje un cerșetor. Din colțul gurii i se prelinge un fir de salivă. Hârâie ceva din fundul gâtului, pelerinii se dau la o parte. Cei cu măștile sub bărbie se feresc ridicându-și peticile albastre până spre ochi. 

Pandemia și, în special, decesele provocate de boală sunt cele mai discutate subiecte la coadă. Sunt mulți care știu de ciumă. „Dacă ar fi fost și televizor pe atunci, probabil că era identic ca acum. Caragea purta mască?”, glumește un hâtru cu gândul la imaginile președintelui României „fără protecție la congres”. „Ce au făcut ăștia acum, nu o să șteargă vecii. Nici Sfântul Dumitru nu o să uite”, crede omul – „păcat că nu o să fie nimeni care să plătească pentru toți morții ăștia”.

Vizavi, una din Teleorman, de lucrează la salubrizare în sectorul 1, zice că nu vede de ce s-ar vaccina. „A, dacă e obligatoriu, cu plăcere. Mie nu-mi trebuie vaccinul. Ce, mai sunt eu de vârsta aia să mai merg prin mall? Dar ăștia din conducere și medicii de ce au zis, la început, ca nu e bine cu vaccinul?”, spune femeia, între buchete vândute fără vreo protecție sau restricție sanitară. Cu credința în legenda „a făcut unul vaccinul și a doua zi a murit”, florăreasa n-are vreo treabă cu imunizarea: „i-auzi, fă! Cică să ne vaccinăm. Lasă, că are grijă Sfântul de noi. Și suntem sănătoși. Nu vezi? Trag țigări și câte două pachete juma pe zi”.

În restricțiile noi, Sfântul Dimitrie a rămas pentru mulți singura soluție pentru sfârșitul pandemiei. Ca și pe vremea lui Caragea.