Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cântă de la 6 ani, dând cu ciocănelu-n ţambal pe la porţile nuntaşilor de prin Bucureşti. Instruit de marele ţambalist, eternul Dumitru Marinescu Ciuciu, Nicu Feraru a cântat pentru Ceauşescu, Bill Clinton, şi pentru români şi străini din peste 30 de ţări. Astăzi are 63 de ani şi se simte un artist împlinit. Fiului unui ţigan-slugă şi al unei mame din familie de lăutari din Băneasa, Nicolae Feraru a fost selectat între primii artişti folclorici ai anului din America. Premiul, oferit de cea mai înaltă instituţie de cultură a Guvernului american, a fost acordat pentru excelenţa în muzică, contribuţia extraordinară adusă comunităţii din Chicago, şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea unui instrument pe cale de dispariţie: ţambalul. Diploma înrămată a venit şi cu o sumă frumoasă, de 25.000 de dolari.
Lăutar pur-sânge
Nunţile se făceau de vineri până luni la români, iar la ţigani nunţile se făceau când mai apucau şi ei. Pentru toţi, Nicuşor Feraru era bucuros să dea-n ţambal. Zilnic bătătorea uliţele satelor, îmbrăcat la patru ace cu cele mai frumoase haine vechi. Şi cu ditamai tigaia legată pe după gât, pieptul scos în faţă ca să nu se-mpiedice în ţambal, fugea cât ce-l ţineau picioarele să nu cumva să piardă vreo poartă. Nuntaşii erau importanţi unul-şi-unul, iar dacă nu-i invitai cum trebuie la nuntă, cu tot alaiul muzicanţilor, te trezeai cu o duşmănie cât casa. ”Nicuşor, tată, lasă şi tu ţambalul şi ia-te de alt instrument, tată, că ăsta e greu.” Nicuşor îl auzea pe tatăl lui, dar de ascultat, o asculta tot pe mama lui, care-i dădeau curaj să continue. Verişoară cu Eugenia Frunză, femeia provenea din familie de lăutari din Băneasa, cântăreţii formaţiei ”Garofiţa”, şi înţelegea că talentul se moşteneşte, nu se alege.
Nicolae Feraru îşi povesteşte viaţa rar, în cuvinte ”cu toc”, elegante în felul lor. Fiecare imagine o descrie clar, cu lux de amănunte, cu nume de persoane şi locuri pe care le vezi în alb şi negru.
”Obiceiul la ţară era, şi mai este şi-acum prin unele locuri, să mergi din sat în sat, din poartă în poartă, ca să inviţi nuntaşii. Aşa era tradiţia. Eu am apucat acele timpuri. Am început de la 5 ani să dau în ţambal. Mama a vrut cu tot curajul să mă apuc de el. Dar tata, nu. El a zis, învaţă tot ce vrei, acordeon, vioară. Dar nu ţambal, pentru că ai să te chinuieşti foarte mult cu el dupe gât, toată viaţa.”
Şi palmele părinteşti aplicate pe dosul fundului şi le aminteşte la fel de bine ca sunetul corzilor rupte din ţambalul bunicului.
Muzicuţele băieţilor de la Uzina Vulcan
”Pe la 7-8 ani m-a lăsat tata să cânt la formaţia de muzicuţe ”Ritmic”. Era o orchestră faimoasă, formată din băieţi care lucrau la uzina Vulcan, cu care am cântat pe la diferite spectacole şi Case de Cultură.”
A vrut să ”spargă” tradiţia familiei, în care şi tatăl, dar şi bunicul lui au cântat fără a şti să citească o notă muzicală. S-a dus să înveţe de la cel mai bun al vremii, un titan al ţambalului, Dumitru Marinescu Ciuciu. ”El era mentorul meu, dar şi al lui Toni Iordache, un inegalabil al ţambalului. Sigur că am fost prieten cu Toni Iordache, am cântat împreună. De exemplu, eu am făcut armata la Ministerul de Interne, la Muzică. Şi când statul organiza recepţii pentru diferiţi miniştri, din Bulgaria, din Iugoslavia, de unde veneau ei, Toni era chemat cu ansamblul ”Ciocârlia”. Eram bucuros că scăpam de cărat ţambalul după mine, pentru că aveau ei ţambal. Au fost timpuri când cântam pe acelaşi ţambal cu Toni Iordache. Eu cântam la ”Doina Ilfovului” şi el la ”Ciocârlia”, asta era chiar pe cheiul Dâmboviţei, şi uneori venea la mine şi mă ruga, ”Nicuşor, te rog frumos, du-te-n locul meu câteva ore pentru că tre’ să mă duc să cânt o recepţie.” Îi ţineam locul, la nuntă, botez, ce avea el, nu se punea problemă.”
Mai mult decât măiestria nemăsurată a lui Toni Iordache, l-a fascinat caracterul lui, pe care a încercat să-l urmeze toată viaţa. ”Aşa caracter nu prea am întâlnit în viaţă. Un om extrordinar, cu o generozitate de a se exprima, şi iubea muzicanţii. El niciodată n-a vorbit rău de un muzicant. Dacă-l întrebai, ce părere ai despre ”Paul Gifford”, cum cântă el la vioară? Îţi zicea, foarte frumos! De ce zicea aşa, pentru că el era numărul unu. Ştiind că el este cel mai bun, nu avea motiv să vorbească de rău pe alţii. Acesta reprezintă adevăratul caracter al omului. Păcat că a murit de tânăr... ”
Cu Gică Petrescu în Canada
A făcut armata la Ansamblul Securităţii Statului. Şi pentru că muzicanţii trebuia să fie pregătiţi pentru a cânta oficialilor la orice oră, nimeni nu avea voie să le tundă părul. ”Dacă ne tundeau, vedeau oficialii străini şi se întrebau, ce-i cu ăştia, sunt de la puşcărie, de unde sunt? Chiar am păţit-o eu pe pielea mea. M-au băgat la carceră, luasem vina colegilor asupra mea. Nu doar că nu m-au tuns, dar am mâncat mai bine ca niciodată la carceră. Colegii îmi aduceau slănină, brânză, că se simţeau vinovaţi.”
După Armată, s-a angajat la ”Carul cu Bere”, unde a cântat cu formaţia ”Nicolae Pătraşcu”. Într-o zi i-a trecut pragul chiar maestrul Gică Petrescu. ”Mi-a zis: am nevoie de tine să mergem în Canada. Mă ştia, mă auzise cântând. Nu aveam eu firmă mare la timpul acela, dar mă recomandase şeful comisiei pentru atestat. În 1972, când soţia mea era încă însărcinată cu prima fetiţă, am plecat întâia oară peste hotare. Vedeţi, ţambalul a fost prima mea soţie, inima mea. A trebuit să plec tot timpul cu el după gât, iar fără el aş fi fost un nimeni.”
În Canada a cântat 7 luni la restaurantul ”Romanian Village” din Montreal, ai cărui patroni erau evrei şi care au ţinut la noi mai mult decât românii. “Evreii erau atraşi de muzica noastră şi veneau mulţi să ne asculte. Ştiţi, noi ţiganii şi evreii avem multe în comun. Ei au suferit în timpul războiului, noi am suferit în timpul războiului... În 1973 am plecat din nou în Canada, de data aceasta la Quebec. Mi-a fost greu, pentru că abia mă căsătorisem şi mi-era dragă soţia ... Acolo am cântat alături de prietenul meu, Dobre Tudor, un naist. Un violonist foarte bun din Ungaria, Lajos Molnar, şi patronul care era muzician olandez. Restaurantul era pe ”L'ile d'Orleans” şi era ca o moară, ”Le Moulin D’Orleans”, construită prin anii 1600-1700. Fluviul Saint-Laurent curgea la aproape zece metri. M-a fermacat foarte mult fluxul şi refluxul: când era fluxul, toţi peştii ajungeau pe mal, şi când venea refluxul, peştii rămâneau pe mal, dar fără apă. Mulţi îi luau, îi culegeau de pe mal.”
Spune că i-a fost greu să plece din ţară pe vremea lui Ceauşescu, pentru că era controlat din orice punct de vedere. De exemplu, şi-a permis să invite nişte prieteni din Canada la el acasă, fără să raporteze vizita la Securitate. Ca pedeapsă, Securitatea i-a anulat următoarea vizită în Canada. Când a întrebat, De ce? Securiştii i-au răspuns: ”Tu ştii mai bine.”
Securiştii, deghizaţi în ţărani
”Mi-a fost o ruşine imensă. În mod normal, eu trebuia să anunţ autorităţile că am avut oaspeţi străini. Când au venit alţi prieteni din Canada să mă asculte la ”Crama Domnească”, eu nu am putut comunica cu ei. Mi-era foarte jenă ... Nu aveai voie. În România, în orice restaurant de lux, exista cel puţin un securist. La ” Athénée Palace”, la ”Cina”, la ”Hotel Bucureşti”, la Restaurantul ”Ambasador”, oriunde. De exemplu, dacă îmi dădea cineva 10 dolari bacşiş pentru cântat, eu trebuia să îi declar. Dacă nu îi declaram şi mă prindea poliţia, intram la probleme ... maari ... ”
Când aude numele lui Ceauşescu i se face, parcă, milă.
”Sigur că da ... l-am întâlnit... Pe timpul acela, secretar al judeţului Ilfov era Ion Necula. Cântam cu dirijorul Ion Albeşteanu, un rapsod foarte popular, la o recepţie de Ziua Recoltei la Sineşti, şi venise Ceauşescu. I-am cântat, şi ca întotdeauna am rămas fără mâncare. Că după ce pleacă stafurile cele mari, rămân cei mici, şi tre’ să le cânţi până ei termină toată mâncarea, după aia te lasă să pleci. I-am mai cântat lui Ceauşescu la o vânătoare. Toţi erau controlaţi la intrare, numai noi, ţiganii, nu. Că ştiau că noi nu umblăm cu arme, cu prostii. Apoi, mulţi dintre ţăranii care erau îmbrăcaţi în costume populare erau securişti de-ai lor. Şi vă rog să mă credeţi că am stat la câţiva metri de Ceauşescu. Era o masă în semicerc şi era Ceauşescu, Manea Mănescu, şoţia lui. Ei mâncau pastramă, struguri, iar noi le cântam. Dar ştiţi cum era cu vânătoarea? Când el venea de la vânătoare, căprioara era deja pe rotisor, făcută, pentru că el nu împuşca. El trăgea, dar nu nimerea. Altul împuşca, şi zicea, ”uitaţi ce aţi împuşcat, tovarăşe!” şi-mi aduc aminte, la un moment dat Ion Albeşteanu a început să cânte.
Fac o paranteză acuma. Ion Albeşteanu divorţase de soţia lui, cu care avea 4 copii, şi o luase pe Tiţa ştefan, o cântăreaţă din Ialomiţa, şi aici am încheiat paranteza. În momentul când Albeşteanu cânta şi cu vocea, zicea şi melodia ”Când eram pe Ialo-miiţaa..” ... în momentul în care a vrut să înceapă următorul vers, Ceauşescu l-a întrerupt cântând: ”Albeşteanuu şi cu Tiţaaa ...” Ceauşescu era informat! Ştia cam tot ce se întâmplă. El ştia.”
Romica Puceanu, mama lui Nicu Ceauşescu
Despre Nicu Ceauşescu, un obişnuit al restaurantelor de lux, spune că era un băiat bun, dar ”un pic sărit”. ”El n-a fost chair atât de rău. Vă amintiţi când a desfăcut maşinile cu mâncare de export şi a dat la oameni? Cel puţin, cu lăutarii a fost foarte generos. Ţin minte, odată, a luat-o pe Romica Puceanu, căraiea îi zicea ”mamă”, şi a dus-o exact la maică-sa. Fiind beat, i-a zis lui Elena Ceauşescu, ”ea e mama mea, nu tu”...da, era sărit Nicuşor.”
După Canada s-a angajat la restaurantul ”Casa Albă”. ”Începusem să cânt cu Radu Simion, un naist celebru, dar mai erau şi Damian Luca, Stanciu Simion, Dumnezeu să-l ierte... Am început cu ”Radu” alături de maestrul Ion Drăgoi -violonist desăvârşit, Dumitru Fărcaş la taragot, Luca Novac, taragotist din Banat, Petre Mihalcea la acordeon din Piteşti. Împreună cu formaţia ”Radu Simion” am început să colindăm pământul. Am cântat în peste 30 de ţări, am făcut cu formaţia ”Eadu” un disc, în care aveam solo, după care am făcut un disc în care o faţă era cu mine şi o faţă cu Petrişor Mihalcea, şi pe urmă au făcut un disc numai cu mine.”
Pornografia bunicilor noştri
Atunci erau celebri Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Gică Petrescu... Însă muzica lăutărească în anii 70-şi-ceva era Romica Puceanu, care a fost regina muzicii noastre, lăutăreşti, Gabi Luncă. Muzica lăutărească era de calitate, cu un conţinut de iubire, de dor, de of, de jale ... nicidecum ca acuma ... ”vin mâine să te văd dezbrăcată, şi facem dragoste ...” ... e regretabil că această muzică a manelelor au adoptat-o şi copiii de miniştri, şi miniştrii. Şi pe vremea lui Ceauşescu se cânta muzică pornografică, dar se cânta la întâlniri private, la nunţi, şi nicidecum să se pună pe ecran, la televizor.”
Cum suna muzica pornografică?
”De exemplu, cucu şi pupăza: ...Când vii-nee dra-găă sea-raa, cucu şi pupăzaa ... dar era totuşi cu perdea, pentru că erau copii. Eu sunt dezolat când aud muzică de manele ... n-am nimic cu manelele, cu maneliştii, foarte bine, să câştige bani, dar să se gândească mult la ce pun, la versuri, la text, asta distruge. şi eu, chiar dacă aş cânta muzică lăutărească, dacă-i pun versuri urâte, lumea nu mai ascultă.”
Ziua cea mai neagră din viaţa lui şi-o aminteşte clar. A fost momentul în care i s-a spus că e prea ”negru” pentru televizor.
”Am avut dificultăţi inclusiv la imprimări. Eu aveam stilul nostru ţigănesc, al lăutarilor. Dar pe timpul acela era o comisie de 7-8 persoane căreia îi dădeai materialul, îl asculta şi decidea ce intră. Mi-a refuzat două piese pentru că aveau ”izul” lăutăresc. Preşedintele comisiei era Tiberiu Alexandru, profesor cercetător la Institutul Folcloric. şi i-am zis, bine dom’ profesor, le scot. Dar eu am fost mai deştept un pic, şi aceleaşi melodii nu le-am mai pus pe ritmul ţigănesc de 6/8, ci le-am pus doinind, ta-ra-ra-raaa-ta-ra ... şi nu şi-au mai dat seama. Era melodia ”Nici nu ninge, nici nu plouă” şi una pe care am făcut-o sârbă, ”Sârba lui Iancu Ciupitu”.
Prea “negru” pentru televizor
”Dar poate cea mai urâtă experienţă din viaţa mea artistică a fost în 1987. Eram invitat la TVR la Albumul Duminical, pe vremea aceea se făceau înregistrări. Regizorul de platou era Ovidiu Dumitru, care, Dumnezeu să-l ierte, mi-a zis: Domnu’ Feraru, vrem să facem un album duminical cu dumneavoastră, vreo 30 de minute. Au adus două ţambale pe scenă. Unul culoarea albă, la care cântam îmbrăcat în alb, şi unul de culoare neagră, la care cântam îmbrăcat în culori închise. Şi eu purtam un dialog cu mine însămi. M-au pus pe monitor, am văzut toată înregistrarea, m-am bucurat, m-au anunţat în programul TVR, ”Nicolae Feraru, Album Duminical”. Asta era cu o săptămână înainte. În momentul în care familia şi prietenii mei s-au aşezat la televizor, pentru că abia aşteptau, au văzut un cioban cu fluierul cânta în locul meu. Şi am zis: Ce se întâmplă? Am dat telefon. Ovidiu Dumitru mi-a zis: ”Îmi cer scuze, a venit din concediu şefa producţiei, Mărioara Murărescu” - pe care eu şi acuma nu pot să o laud, îmi pare rău că este bolnavă, dar eu spun adevărul - şi el a zis că Mărioara Murărescu ar fi spus ”afară cu cei negri de pe ecran”. Dar eu îmi pun întrebarea, când îi cântam lui Ceauşescu, nu mai eram negru? Îmi schimbam culoarea la piele?
De aceea în 1988 am decis să rămân în această ţară, în America ... şi mă bucur enorm că l-am întâlnit pe prietnul meu Paul Gifford.”
Paul Gifford, de fapt, este o altă istorie. Omul, pasionat de artă folclorică din tată-n-fiu, şi mai ales de ţambal, deja cunoştea muzica lui Nicolae Feraru şi cumpărase toate plăcile cu muzica lui. Când aflase în 1988 că Nicolae Feraru cântă la un concert în Detroit cu o trupă românească, Paul şi-a făcut bagajele şi s-a dus să-l vadă. Spune că întâlnirea cu Nicolae Feraru a fost ca şi cum un vis devenise realitate.
În prima zi de muncă a murit un pic
”Eu venisem la Detroit în 1988 cu o formaţie cu Ion Lăceanu, Gheorghe Turda, Irina Someşean, un grup de dansatori în care era maestrul de dans Macrea, Irina Loghin, cu care am cântat în Los Angeles, California, New York. şi am rămas. L-am cunoscut pe Paul Gifford, pe care eu nu-l ştiam, dar el mă ştia pe mine de ani buni ... îmi cumpărase toată muzica. Apoi am cunoscut un alt băiat, Bill White, care construia ţambale mici şi harpe,şi m-a angajat să construiesc ţambale mici – un instrument pe cale de dispariţie. Făceam şi acasă instrumente, dar aici i-am adus îmbunătăţiri. Spre exemplu, başii îi făceam cu două sârme odată, nu cu una. În 1994 m-am mutat în Chicago unde am reîntâlnit din băieţii cu care cântasem înainte. În acelaşi timp, mi-am pus problema că trebuie să supravieţuiesc, trebuie să am asigurare medicală, o pensie. Şi atunci solistul nostru, Vasile Ţînţaş, lucra şi la o fabrică de aparatură dentară. El m-a ajutat să intru acolo. Am muncit ca un nebun din prima zi. În 6 luni am fost ales angajatul trimestrului. S-au speriat şi ei de cât de mult munceam. M-am calificat la locul de muncă, o maşină care îndoaie profiele pentru tablele din care se fac aparatele dentare, dar îmi era foarte drag, că îmi dădeau voie să îmi repar ţambalul la fabrică dacă aveam nevoie.”
Spune că prima zi de muncă i s-a părut puşcărie curată. Carceră. Ca muzicant era obişnuit să cânte 45 de minute, după care avea liber să bea o cafea, să vorbească cu invitaţii, să se plimbe, să facă ce vrea el. La fabrică, însă, nu avea decât o pauză în 8 ore de muncă. ”În prima zi de muncă am simţit că ceva din mine a murit un pic.”
Unde-a putut el să ajungă
“Eu n-am crezut niciodată în previziunile oamenilor înainte de moarte, însă m-am convins în momentul când mama mea deja începuse să-şi piardă din memorie, ea tot întreba când se face 12, că ea vroia să meargă acasă. Şi aici nu pot să îmi explic: se uita într-un punct fix în casă, şi a zis, uite-l pe Neicuţa! Eu îl ştiam pe Neicuţa când eram copil, aveam opt ani, şi el era om bătrân, murise cu ani în urmă. De ce l-a pomenit exact în momentul ăla? N-a mai durat mult, s-a făcut ceasul 12 şi a murit.”
Tatăl lui, Ion Feraru, era din Caracal. Pe timpul primului Război Mondial, tatăl lui a plecat pe front. Bunicul lui Nicolae. Mama lui rămăsese acasă cu doi copii. Pentru că n-avea cu ce-i creşte, i-a dat la alte rude. Iar apoi rudele i-au dat mai departe. ”Tata a murit la 70 de ani şi nu şi-a cunoscut sora niciodată. Putea s-o ia de nevastă şi n-ar fi ştiut. Ne mai povestea tata cum a ajuns să fie şi slugă pe timpul acela, ca să supravieţuiască. Ţambalul i-a salvat viaţa... şi lui, şi nouă. Chiar aseară mă gândeam, în timp ce mi se dădea premul acela, aveam lacrimi în ochi şi mă gândeam la părinţii mei dacă ar fi trăit să vadă unde am putut să ajung eu, şi ce mult s-ar fi bucurat...”.
Citește pe Antena3.ro
