Restauratorul vindeca, nu amputeaza

PASIUNE - Oamenii care dau o noua viata cartilor vechi In 1963, cand a fost infiintat, Laboratorul de patologie si restaurare de carte al Bibliotecii Nationale a Romaniei era cel mai mare din tara. Acum, dupa cum spune Daniela Prisecari, conducatoarea acestei institutii, este cel mai slab din Romania, din punct de vedere al dotarii.

MIGALA. Fiecare pagina degradata trebuie tratata cu cea mai mare grija

Cladirea in care se afla laboratorul, pe Strada General Constantin Budisteanu, din Bucuresti, ar avea nevoie ea insasi de o restaurare serioasa. Laboratorul functioneaza in acest sediu din 1967 si cladirea este o ruina. Tavanul incaperii, unde 16 femei repara cartile si documentele atinse de patina timpului, are o gaura cat toate zilele. Aici vin bunuri de patrimoniu, care fac parte din fondurile Colectiilor Speciale ale Bibliotecii Nationale: manuscrise, tiparituri, incunabule, documente, scrisori, harti si afise. In cazuri speciale se restaureaza volume provenind si din alte biblioteci. "Laboratorul are 16 angajati, dintre care trei au studii superioare: un chimist, un biolog si un restaurator de lemn. Ca sa devii restaurator cu dreptul de a lucra pe obiecte de patrimoniu trebuie urmate cursurile unui centru de pregatire, subordonat Ministerului Culturii si Cultelor", spune Daniela Prisecari.

Atunci cand un obiect degradat este adus in laborator, restauratorii trebuie sa intocmeasca un dosar special. Acesta cuprinde un buletin fizico-chimic si unul biologic, precum si o fisa de restaurare. Documentul trebuie fotografiat atat inainte, cat si dupa ce a fost refacut. Dupa ce diagnosticul a fost pus, urmeaza elaborarea metodelor de tratament, care sunt specifice pentru fiecare caz in parte. Primul lucru care se face inainte de inceperea restaurarii propriu-zise este desprafuirea. Operatiunea se realizeaza cu o banala pensula, in timp ce cartea este tinuta intr-un fel de acvariu urias, in care exista si un ventilator.

"Lucram numai manual. Avem materiale de import foarte scumpe, cum este hartia japoneza sau valul japonez. Materialele trebuie sa fie naturale, iar cele sintetice trebuie sa aiba pH-ul neutru. Majoritatea cartilor au probleme la legatura. N-avem emolienti, n-avem piele", spune sefa serviciului. Pentru pastrarea cartilor restaurate se confectioneaza cutii speciale, care ar trebui facute din carton neacid sau cu aciditate scazuta. Din pacate, cartonul este din cel mai banal.

NU SUNT BANI. "Lucrez din 1990", spune Daniela Prisecari. "E un dezinteres la nivel national. Toata lumea zice ca nu sunt bani. Cine iubeste cartea o iubeste pentru continut si mai putin pentru aspect. La o carte se poate lucra si doi ani. Principiul este sa pastram cat mai mult posibil aspectul initial al cartii", continua restauratoarea. Expertii care lucreaza in acest laborator primesc un spor de toxicitate care reprezinta 15% din salariu. Salariul mediu, cu toate sporurile incluse, este de 5 milioane de lei net.

Boli profesionale. "Suntem expuse la foarte multe boli, lucram cu mucegai. Avem colege care au alergii. Aparatura este aceeasi de la infiintare. In 1990 am primit un ajutor de la englezi, de la un grup care a infiintat un centru de ajutorare a Bibliotecii Nationale, prin care s-au strans niste fonduri. In 1991 am beneficiat eu si o colega, timp de sase saptamani, de o plecare in Anglia. Englezii ne-au adus cateva materiale si colaborarea a tinut pana in 1996-1997", povesteste Daniela Prisecari.

Cea mai mare problema cu care se confrunta restauratorii este lipsa materialelor. "Acum avem in lucru circa 50-60 de volume. O coala de carboximeticeluloza (adezivul cel mai folosit pentru restaurare) poate costa si 12 $. Inainte cumparam hartie de filtru de la Fabrica Letea, care acum nu mai produce. Trebuie s-o luam din import. Consumam un bax la doua zile", spune Prisecari. La o carte de 200 de file se lucreaza trei luni. Restaurarea Bibliei de la Alba-Iulia a durat nu mai putin de trei ani.

UN FARMEC DINSPRE BIZANT

PROCEDURA. Inainte de a se incepe tratamentul trebuie pus un diagnostic La parterul cladirii, singur, munceste sculptorul Cristian Paul Beldiman. Este restaurator la laboratorul Bibliotecii Nationale de patru ani si, nedorind sa lucreze in mijlocul atator femei, nedorind sa asculte "conversatii despre chiloti" sau sa se simta stingher vara, cand bluzele colegelor devin transparente, a reusit sa se retraga aici. Beldiman repara si reconstruieste copertile cartilor si se ocupa de tot ce tine de scoarte, cum ar fi incuietorile de metal. Are atestat in domeniul "carte veche romaneasca - lemn-metal". "Chestia asta cu metalul inseamna foarte multe lucruri: o fac si pe tiganul, fac si nitulete", spune sculptorul. Sculptorul Beldiman este si el nemultumit de conditiile in care se lucreaza si, mai ales, de plata pe care o primeste: "Ar trebui sa se iasa la pensie mai devreme. Degeaba se dau sporuri, daca nu poti beneficia de ele. Aici, daca ma tai la deget, se vindeca in doua saptamani, pentru ca este un mediu toxic. Sunt foarte multi restauratori care mor tineri", afirma el. Artistul mai e de parere ca restauratorul trebuie sa fie ca un chirurg care vindeca fara sa amputeze. Beldiman nu dezmembreaza cartea pentru a o reface, ci aplica intarituri, incercand sa pastreze pe cat posibil copertile si aspectul original al obiectului de patrimoniu. "Este un farmec in legatul cartilor romanesti care vine dinspre Bizant si pe care trebuie sa-l pastram", filosofeaza singuraticul.

FIECARE CARTE ERA O CREATIE UNICA

METODA. In meseria sa, sculptorul Beldiman aplica un procedeu propriu de restaurare Se pare ca mestesugul legarii cartilor a aparut in secolul I i.Hr. Romanii creasera o forma simpla de carte numita "codex", prin impaturirea foilor de papirus in doua si coaserea pe linia indoiturii. Codex-ul a reprezentat un progres semnificativ fata de sulurile de papirus, fiind mai usor de manuit si permitand scrierea pe ambele fete. Mai tarziu, cartile au fost acoperite cu coperti, cu pagini din hartie, papirus sau pergament. Fiecare carte avea dimensiuni si stil diferite de ale celorlalte, fiecare reprezentand o creatie unica. Dupa introducerea tiparului, in secolul al XV-lea, legatul cartilor a inceput sa se standardizeze, dar dimensiunea paginilor a continuat sa varieze. In strainatate, restaurarea cartilor s-a dezvoltat intr-o mica industrie. Clientii pot alege diferite tipuri de materiale pentru coperti: carton, vinilin sau piele de vita, porc sau oaie, de diferite culori. Preturile se incadreaza intre cateva zeci de dolari sau euro, pana la sute de dolari pentru scoartele din piele.