Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Kalaşnikov, Puşkin, Tolstoi, Putin. La Muzeul Votcii din Moscova, personalităţi ale Rusiei au cinstea de a apărea pe etichetele băuturii tradiţionale ruseşti. In aproape cinci secole, istoria Rusiei s-a impletit cu cea a "apei vieţii", cum a fost numită iniţial votca.
Intr-o clădire uriaşă din cartierul moscovit Izmailovo, şi oarecum kitch in incercarea de a fi o copie a Kremlinului, se află Muzeul Votcii. In zilele bune, autocare cu turişti vin să vadă recipientele de filtrare şi diversitatea de sticle de votcă din sala nu prea mare a muzeului. In cinstea unor oaspeţi de seamă se fac şi sesiuni de degustări ale diverselor votci contemporane, iar turiştii sunt obişnuiţi cu vechiul obicei rusesc de a bea paharul pănă la fund şi de a spune "Nazdarovie!".
APA VIEŢII SAU APA MICĂ. Votca a apărut in secolul al XV-lea in Alexandria, Egipt, şi a fost descoperită de călugărul Zosima. A fost folosită la inceput ca medicament şi se numea "aqua vitae", adică apa vieţii. Călugărul a observat că anumite fructe fermentate in "corceaga" (vase uriaşe in care se puneau fructele), in urma distilării, dau ca rezultat un lichid transparent, puternic alcoolizat. La Muzeul Votcii, periplul printre exponate incepe prin prezentarea unei figuri ca de ceară cu un pahar cu lichid transparent in mănă, aflat lăngă un alambic primitiv. Acela este părintele votcii, călugărul Zosima.
Nu peste mult timp votca ajunge in Rusia şi ţarul Ivan al III-lea, antecesorul lui Ivan cel Groaznic, pune monopol de stat asupra producţiei de votcă. In această perioadă, votca era cunoscută sub denumirea de "vin care arde", numele de votcă apărănd abia trei secole mai tărziu.
Etimologic, cuvăntul işi are originea in "vod", care inseamnă medicament in ruseşte. Alte etimologii apropie cuvăntul de "voda", ce semnifică apă, "vodka" fiind un fel de soră mai mică a apei. In timpurile de inceput, votca se consuma numai in locuri specializate, numite şi in limba rusă cărciumi.
ARDE GĂTUL. Ivan cel Groaznic a subliniat şi mai mult caracterul special al neobişnuitei băuturi. El a dat ordin să existe locuri in care să se consume numai şi numai votcă, fără nici un fel de "zacuski" (gustări), locuri ce purtau numele de "cabac". Pe timpul lui Petru cel Mare, vănzarea votcii a devenit o importantă sursă de venit pentru vistieria statului. Tot din timpul acestui ţar datează obiceiul care se păstrează şi astăzi in cazul in care oamenii intărzie la petreceri. Vinovaţii trebuia să consume un litru jumătate de votcă drept pedeapsă, pentru că nu au venit la timp. Apoi, ca să simtă povara vinii, nefericiţii trebuia să care pe umeri o medalie grea de 7 kilograme.
De-a lungul timpului, mărimea medaliei s-a micşorat, iar astăzi intărziaţii trebuie să bea doar un păhărel de votcă pentru a-şi spăla păcatul de a nu fi venit la timp.
Abia in timpul fiicei lui Petru cel Mare, Elizabeta I, votca apare in documente oficiale, mai exact in 1751. Ecaterina a II-a a tăiat de la porţia de votcă oamenii de rănd şi a lăsat doar nobililor monopolul producerii şi consumului de votcă.
Cănd un rus vrea să bea, şi-i arde gătul după tărie, există şi astăzi obiceiul ca acesta să-şi dea mai multe bobărnace la amigdale. Obiceiul a rămas din vremea lui Nicolae I, cănd, in urma unui incendiu la Fortăreaţa Petru şi Pavel din Sankt Petersburg, locul fondării oraşului de către Petru I, ingerul cu aripi de aur din vărful turlei a fost grav avariat. Un singur om, Piotr Toluşkin, a avut curajul să urce la acea inălţime ameţitoare şi să repare aripile ingerului. Ţarul l-a intrebat ce doreşte ca răsplată şi omul a dorit să aibă permisiunea de a bea oriunde are poftă. Ţarul i-a dat imediat un inscris pe care Piotr l-a pierdut, aşa că iar a venit cu rugăminte la ţar. De data aceasta suveranul i-a tatuat un insemn pe găt, iar Piotr, ori de căte ori dorea să bea in căte o cărciumă şi i se cerea să plătească işi arăta semnul.Â
ROBINETUL STATULUI. Vremuri grele au venit pentru amatorii de votcă pe timpul ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Acesta a interzis cu desăvărşire consumul de votcă in Rusia. In fotografiile păstrate din acea perioadă se văd oameni care varsă lichidul transparent in şanţuri şi care distrug instalaţiile de producere a votcii. In colecţia de recipiente din sticlă sau din metal, cu gătul subţire, cilindrice, cu model in spirală, din sticlă colorată, cu picior scurt sau burtoase aflată la Muzeul Votcii din Moscova apare o pauză care a durat pănă la moartea lui Lenin in 1924. Stalin a fost cel care a dat iar liber la votcă şi fotografiile vremii infăţişează oameni cuprinşi de bucurie proletară. Votca a inceput să se producă la nivel industrial.
In timpul celui de-al doilea război mondial, soldaţii aveau dreptul la o raţie zilnică de 100 de grame de tărie. Cănd primeau o medalie exista obiceiul ca soldatul respectiv să scufunde medalia in paharul cu votcă şi să bea lichidul pănă la fund. Se considera că acest gest aduce noroc. Astăzi, medaliile din pahar au dispărut, dar oricine vrea să sărbătorească faptul că şi-a cumpărat casă nouă sau că a luat un examen trebuie să dea pe găt un pahar cu votcă ca să aibă noroc in continuare.
CU PORŢIA. După moartea lui Stalin, din cauza entuziasmului cu care se consuma votca, a apărut o nouă reglementare ce interzicea consumul votcii in baruri sau locuri publice. Oamenii aveau voie să cumpere cătă votcă doreau cu condiţia să o bea acasă. Nici sistemul cartelelor sau raţiilor din vremea lui Hruşciov şi Gorbaciov nu a fost foarte eficient şi, după o vreme, statul a fost nevoit să renunţe la el din cauza cozilor uriaşe.
Boris Elţin a fost cel care a redat libertatea totală privind producţia şi consumul de votcă. In onoarea acestui fapt, la loc de cinste in Muzeul Votcii, alături de nume ilustre precum Puşkin, Tolstoi, Ceaikovski sau Kalaşnikov, se află votca Elţina.
APA VIEŢII SAU APA MICĂ. Votca a apărut in secolul al XV-lea in Alexandria, Egipt, şi a fost descoperită de călugărul Zosima. A fost folosită la inceput ca medicament şi se numea "aqua vitae", adică apa vieţii. Călugărul a observat că anumite fructe fermentate in "corceaga" (vase uriaşe in care se puneau fructele), in urma distilării, dau ca rezultat un lichid transparent, puternic alcoolizat. La Muzeul Votcii, periplul printre exponate incepe prin prezentarea unei figuri ca de ceară cu un pahar cu lichid transparent in mănă, aflat lăngă un alambic primitiv. Acela este părintele votcii, călugărul Zosima.
Nu peste mult timp votca ajunge in Rusia şi ţarul Ivan al III-lea, antecesorul lui Ivan cel Groaznic, pune monopol de stat asupra producţiei de votcă. In această perioadă, votca era cunoscută sub denumirea de "vin care arde", numele de votcă apărănd abia trei secole mai tărziu.
Etimologic, cuvăntul işi are originea in "vod", care inseamnă medicament in ruseşte. Alte etimologii apropie cuvăntul de "voda", ce semnifică apă, "vodka" fiind un fel de soră mai mică a apei. In timpurile de inceput, votca se consuma numai in locuri specializate, numite şi in limba rusă cărciumi.
ARDE GĂTUL. Ivan cel Groaznic a subliniat şi mai mult caracterul special al neobişnuitei băuturi. El a dat ordin să existe locuri in care să se consume numai şi numai votcă, fără nici un fel de "zacuski" (gustări), locuri ce purtau numele de "cabac". Pe timpul lui Petru cel Mare, vănzarea votcii a devenit o importantă sursă de venit pentru vistieria statului. Tot din timpul acestui ţar datează obiceiul care se păstrează şi astăzi in cazul in care oamenii intărzie la petreceri. Vinovaţii trebuia să consume un litru jumătate de votcă drept pedeapsă, pentru că nu au venit la timp. Apoi, ca să simtă povara vinii, nefericiţii trebuia să care pe umeri o medalie grea de 7 kilograme.
De-a lungul timpului, mărimea medaliei s-a micşorat, iar astăzi intărziaţii trebuie să bea doar un păhărel de votcă pentru a-şi spăla păcatul de a nu fi venit la timp.
Abia in timpul fiicei lui Petru cel Mare, Elizabeta I, votca apare in documente oficiale, mai exact in 1751. Ecaterina a II-a a tăiat de la porţia de votcă oamenii de rănd şi a lăsat doar nobililor monopolul producerii şi consumului de votcă.
Cănd un rus vrea să bea, şi-i arde gătul după tărie, există şi astăzi obiceiul ca acesta să-şi dea mai multe bobărnace la amigdale. Obiceiul a rămas din vremea lui Nicolae I, cănd, in urma unui incendiu la Fortăreaţa Petru şi Pavel din Sankt Petersburg, locul fondării oraşului de către Petru I, ingerul cu aripi de aur din vărful turlei a fost grav avariat. Un singur om, Piotr Toluşkin, a avut curajul să urce la acea inălţime ameţitoare şi să repare aripile ingerului. Ţarul l-a intrebat ce doreşte ca răsplată şi omul a dorit să aibă permisiunea de a bea oriunde are poftă. Ţarul i-a dat imediat un inscris pe care Piotr l-a pierdut, aşa că iar a venit cu rugăminte la ţar. De data aceasta suveranul i-a tatuat un insemn pe găt, iar Piotr, ori de căte ori dorea să bea in căte o cărciumă şi i se cerea să plătească işi arăta semnul.Â
ROBINETUL STATULUI. Vremuri grele au venit pentru amatorii de votcă pe timpul ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Acesta a interzis cu desăvărşire consumul de votcă in Rusia. In fotografiile păstrate din acea perioadă se văd oameni care varsă lichidul transparent in şanţuri şi care distrug instalaţiile de producere a votcii. In colecţia de recipiente din sticlă sau din metal, cu gătul subţire, cilindrice, cu model in spirală, din sticlă colorată, cu picior scurt sau burtoase aflată la Muzeul Votcii din Moscova apare o pauză care a durat pănă la moartea lui Lenin in 1924. Stalin a fost cel care a dat iar liber la votcă şi fotografiile vremii infăţişează oameni cuprinşi de bucurie proletară. Votca a inceput să se producă la nivel industrial.
In timpul celui de-al doilea război mondial, soldaţii aveau dreptul la o raţie zilnică de 100 de grame de tărie. Cănd primeau o medalie exista obiceiul ca soldatul respectiv să scufunde medalia in paharul cu votcă şi să bea lichidul pănă la fund. Se considera că acest gest aduce noroc. Astăzi, medaliile din pahar au dispărut, dar oricine vrea să sărbătorească faptul că şi-a cumpărat casă nouă sau că a luat un examen trebuie să dea pe găt un pahar cu votcă ca să aibă noroc in continuare.
CU PORŢIA. După moartea lui Stalin, din cauza entuziasmului cu care se consuma votca, a apărut o nouă reglementare ce interzicea consumul votcii in baruri sau locuri publice. Oamenii aveau voie să cumpere cătă votcă doreau cu condiţia să o bea acasă. Nici sistemul cartelelor sau raţiilor din vremea lui Hruşciov şi Gorbaciov nu a fost foarte eficient şi, după o vreme, statul a fost nevoit să renunţe la el din cauza cozilor uriaşe.
Boris Elţin a fost cel care a redat libertatea totală privind producţia şi consumul de votcă. In onoarea acestui fapt, la loc de cinste in Muzeul Votcii, alături de nume ilustre precum Puşkin, Tolstoi, Ceaikovski sau Kalaşnikov, se află votca Elţina.
Bătălia pentru autenticitate
"Numai votca rusească e votcă adevărată", scrie la intrarea in Muzeul Votcii din Moscova. Polonia şi Finlanda şi-au disputat de multe ori paternitatea in privinţa celebrei băuturi, insă un cercetător rus a scris o lucrare ştiinţifică in care demonstra fără drept de apel că votca este o băutură tradiţională rusească. Mendeleev, cel care a inventat tabelul elementelor chimice, a fost cel care a descoperit proporţia ideală de apă şi alcool pentru votcă in anul 1865. Pentru a nu dăuna in vreun fel consumatorului, concentraţia ideală de alcool este de aproximativ 40%.
Conform ghidului de la Muzeul Votcii, cănd a apărut pentru prima oară pe teritoriul Rusiei, băutura nu a fost agreată de oameni. Cei mai mulţi o foloseau ca medicament. Votca se obţinea din fructe fermentate, secară sau cartofi, in general produse bogate in amidon.
Conform ghidului de la Muzeul Votcii, cănd a apărut pentru prima oară pe teritoriul Rusiei, băutura nu a fost agreată de oameni. Cei mai mulţi o foloseau ca medicament. Votca se obţinea din fructe fermentate, secară sau cartofi, in general produse bogate in amidon.
Citește pe Antena3.ro
