„Vreau un Oscar pentru toţi actorii români”

Mircea Tudosă nu este unicat în generaţia sa de actori, dar a devenit în doar câţiva ani în slujba scenei ceea ce putem numi o personalitate distinctă la confruntarea constantă cu publicul.

Gala Tânărului Actor „Hop" din Mangalia i-a purtat noroc. Prezenta un mo­nolog din „Omul care a văzut moartea", de Victor Eftimiu şi a fost remarcat. Tot acolo a aflat că Teatrul Naţional din Craiova scoate la concurs un post. O săp­tămână mai târziu a luat trenul spre Ce­­tatea Băniei, s-a prezentat la concurs şi de la 1 octombrie 2004 a fost angajat ca actor al Teatrului Naţional din Craiova.

Născut la 5 iulie 1979, Mircea Tudosă a început să ducă această dulce povară, căutând cu insistenţă şi seriozitate un stil propriu. S-a apropiat cu înţelegere de toate rolurile încredinţate şi speră la roluri importante, principale, dar mai ales are un vis. „Îmi doresc să câştig un Oscar pentru toţi actorii români", spune tânărul actor şi ne gândim că are dreptate. Câţi dintre ai noştri, Gheorghe Di­nică, George Constantin, Gheorghe Co­zo­rici, Amza Pellea sau Toma Caragiu, nu ar fi meritat un asemenea premiu... „Americanii au Visul american, de ce nu ar avea şi românii

Visul românesc, adică un sistem de valori adevărat", spune actorul. Da chiar, de ce să nu avem şi noi, românii, un vis... „Îmi doresc desigur ro­luri principale. Dar şi rolurile mici te ajută să evoluezi în carieră. Unii spun că nu se uită la cronici, dar e important dacă spectatorul te aplaudă sau nu. Dacă cineva scrie de bine sau nu. Constructiv. La debut am primit cea mai frumoasă cronică, cineva spunea că din câteva replici am reuşit să construiesc destinul unui personaj. M-a bucurat că, pe lângă aplauzele spectatorilor şi recunoaşterea mea, şi un cronicar a putut să mă vadă pe scenă."

Repertoriul i-a dat ocazia să-şi armonizeze firea expansivă cu micile crize de timiditate ale începutului de carie­ră, „Ivan Turbincă" după Ion Creangă, „Steaua fără nume" de M. Sebastian, „Ro­meo şi Julieta" de W. Shakespeare, „Doi pinguri" de Mircea Daneliuc, „Cele două orfeline", „Măsură pentru măsură" de W. Shakespeare sau „Don Juan" de Moliére. Personajele interpretate de Mircea Tudosă, indiferent de întindere, au autenticitate, fac diferenţa.

Nu dă niciodată impresia că se joacă pe sine, ci că are harul de a întruchipa exis­tenţe dintre cele mai complicate. În jocul său triumfă naturaleţea, sensibi­li­­tatea, este capabil să surprindă fragilitatea interioară. O nouă generaţie de actori se întrevede la orizont şi poate că lucrurile vor reveni la acea normalita­te ce le poate oferi acestora o şansă la celebritate.

„Primul impuls în legătură cu actoria în general l-am avut în adolescenţă, prin 1996, când am ajuns la Cenaclul «Carmen Maris», din Mangalia, condus de poeta, şi pot să spun buna mea prietenă, Emilia Dabu. Acolo am stat doi ani, timp suficient să mă îndrăgostesc de meseria asta şi să vreau să fac asta pe mai departe. Trebuie să spun că am avut o adolescenţă «zbuciumată», în sensul că-mi împărţeam timpul între biserica din comuna Limanu, de lângă Mangalia, unde am fost băiat de altar, pe lângă părintele Andrei Aurel, un om de-o vârstă cu Unirea, născut în 1918 în ianuarie, şi om care, din punct de vedere filosofic şi religios, mi-a luminat adolescenţa, şi Cenaclul «Carmen Maris». Eram un grup de copii nebuni, şi la un moment dat, doamna Emilia a scris o piesă pentru noi, «şcoala repetenţilor geniali». Eu jucam un elev îndrăgostit de profesoara lui.

Eram copii, iar atunci nu era atât de dezvoltat marketingul, promovarea. Noi, copiii, am fost în toate şcolile din Mangalia să vindem bilete. La premieră ne-am trezit asaltaţi, copiii voiau să spargă geamurile doar să intre. Deşi nu era o piesă scrisă de un mare dramaturg, ci de o poetă care scria pentru copii. Acesta a fost primul contact cu teatrul. Doamna Emilia mi-a dăruit un volum micuţ al poetului Li Tai Pe - «Pavilionul de porţelan», pe care a scris următoarea dedicaţie: «Ţie, Mircea, îţi dăruiesc un drum de flori, de dragoste, de dor!». Această dedicaţie a fost ca o premoniţie în privinţa alegerii mele. Aceste cuvinte mă urmăresc şi acum."

A absolvit liceul la Mangalia şi s-a dus prima dată să dea admitere, ne­ştiind că la Constanţa există facultate de teatru, la Cluj, unde a picat cu „succes". A devenit elev al şcolii Populare de Artă în 1998 şi l-a avut profesor pe Radu Niculescu, actor al Teatrului Dramatic din Constanţa. Ulterior i-a devenit asistent la facultate. După un an, în 1999, a dat admitere la facultatea din Constanţa şi a intrat al treilea. „L-am avut profesor în facultate pe Vasile Cojocaru, pe care îl consider, cu riscul de a supăra alţi actori, cel mai mare actor român dobrogean din toate timpurile. Unii vor spune că teatrul dobrogean nu are tradiţie, dar vreau să reamintesc tuturor că primele manifestări de artă teatrală din ceea ce numim teritoriile româneşti au avut loc la Histria, Callatis şi Tomis.

Vasile Cojocaru ne-a învăţat multe, iar pe mine, tot ceea ce ştiu astăzi. Am făcut patru ani de facultate şi cred că sunt necesari. Am avut profesori minunaţi precum Diana Cheregi, actriţa, compozitorul Mitică Lupu mi-a fost profesor de muzică, Constanţa Călinescu, profesoară de istoria teatrului românesc şi universal. Am învăţat tot ce ştiu.

Vasile Cojocaru spunea în facultate că eu am o paletă foarte largă de perso­naje, iar eu am jucat în Teatrul Naţional Craiova cam de toate. Mă atrage orice. Am fost şi băiat de cartier, deşi mie nu-mi place muzica hip-hop. Am jucat şi Piotr Sergheievici Trofimov, din «Livada de vişini». Ca tipologie de bază mă în­cadrez la ingenuu dramatic. Pe la 25 de ani eram ingenuu, dar vârsta aspreşte oa­recum trăsăturile. Nu pot să spun că-mi place ceva anume. Îmi place să fac lu­mea să zâmbească, dar eu, ca actor pro­fesionist, aşa cum spunea şi regreta­tul Adrian Pintea, care a venit la noi la Constanţa şi a ţinut câteva cursuri, trebuie să fiu în stare să joc orice şi să-mi pla­că ceea ce fac. Florin Zamfirescu spunea acelaşi lucru la examenul meu de licenţă...

Acum pregătesc alături de colegii mei de la teatrul din Craiova «Balconul», de Jean Genet, în regia lui Nicu Nitai, şi am avut bucuria să fac asistenţă de regie, la 25 septembrie a avut loc premiera oficială. Aştept cu nerăbdare să iasă acest film numit «Dora», în regia Deliei Antal, pe care l-am filmat în primăvară în România, iar în vară am terminat filmările la Londra şi Brighton. Am avut bucuria să-l reîntâlnesc pe cel dintâi partener al meu de pe scena de la Craiova, Mihai Arsene. Debutul meu oficial a fost în «Hotel Europa complet», de Matei Vişniec, piesă scrisă pentru Teatrul Naţional din Craiova şi noi am jucat în premieră mondială. Ei bine, partener atunci a fost Mihai Arsene.

M-am reîntâlnit cu el, şi întâmplarea face ca personajul lui şi pe scenă, dar şi în film să-l omoare pe personajul meu. L-am întrebat în glumă: «Măi, tu ai de gând să-mi omori toate personajele pe unde mă prinziĂ». Sper să iasă un film bun şi să ne bucurăm de succes.

Fotografia mă atrage mai mult, deşi uneori mai scriu, dar nu sunt un scrii­tor sau poet profesionist. Am început să lucrez la un proiect de scenariu provocat de cineva din Londra şi scriu la nivel de amator. Vreau să am proiectele mele, de teatru şi film.În materie de fotografii nu sunt un începător, mai mult un autodidact. Nu am un aparat profesionist. Fo­to­grafiez cu aparatul surorii mele, unul ieftin, dar foarte bun. La filmul «Dora» am făcut majoritatea fotografiilor de culise... Fotografia mă atrage şi-mi doresc să fac asta în mod profesio­nist. Am nevoie de un aparat bun, al meu, ca să pot face asta. Ador marea, poa­te şi pentru că m-am născut la Mangalia. Îmi place să văd locul unde sunt an­co­rate navele.

Am cutreierat puţin lu­mea şi m-au văzut că nu este atât de ce­nuşie, de tristă. La noi, totul este trist. Pu­te­rea însă este tot în mâinile noastre. Nu va veni nimeni să ne scoată din asta. Să ne­­ sal­veze. Avem nevoie de oameni care să ne reprezinte cu adevărat şi care să ai­bă ştaif. Ne-ar trebui cineva care să ştie să vândă prin sine însuşi imaginea ţării."

Dar Mircea Tudosă nu este numai un tânăr actor care vrea să aducă scara valorilor la un alt nivel, ci şi un luptător adevărat. Are onoarea şi privilegiul de a fi prieten cu ultimul boier de curte veche al Craiovei, Constantin Nik Gheorghiu fost referent litererar la Teatrul Naţional Craiova . Când îi vorbeşti despre ge­nera­ţia nouă de actori ar fi în stare să te ia de mână şi să ţi-i prezinte pe toţi, să vezi cu ochii tăi cine, ce şi cum joacă. Va­lorile autentice ale fiecărei generaţii îşi găsesc drum de afirmare, dar trebuie totuşi, spunem noi, să li se dea o şansă...