Reporter în Basarabia de Sud: Eroul de la Mărăşti îi înspăimântă pe ucraineni

La 9 martie se împlinesc 150 de ani de la naşterea, în satul Babele (astăzi Oziornoe, în raionul Ismail, regiunea Odessa, din sudul Ucrainei), a celui mai strălucit strateg militar român: mareşalul Alexandru Averescu.

Astăzi, în satul din sudul Basarabiei unde a venit pe lume cel cunoscut în analele istoriei militare drept "eroul de la Mărăşti", ar fi trebuit să aibă loc un eveniment care să-l omagieze. Asociaţia Ecologică "Ialpug" (condusă de Petru Şchiopu) şi Asociaţia Cultural-Naţională a Românilor "Basarabia" din Odessa (al cărei preşedinte este Anatol Popescu) au înaintat deja, de câteva săptămâni, către forurile raionale, o cerere referitoare la organizarea evenimentului în incinta şcolii din localitate. Nu cunoaştem motivele pentru care autorităţile nu au autorizat întâlnirea, la care iniţial fuseseră invitaţi şi oameni de cultură din România. Ştim însă că ieri, la Babele, mai mulţi lideri ai comunităţii româneşti din Basarabia de Sud au decis să se întâlnească în cadru restrâns pentru a-l omagia pe ilustrul strateg militar român.

TEAMA DE AVERESCU
De ce le este teamă oficialităţilor ucrainene de Averescu? Întrebarea poate că ar trebui pusă puţin altfel: ce teamă le inspiră istoria României, în gene­ral? Unul dintre localnicii cu care am stat de vorbă ne spunea că nici pe vremea sovieticilor, nici după ce Basarabia de Sud a revenit Ucrainei, prin fărâmiţarea URSS, manualele de istorie (fie ea istoria URSS, a Ucrainei sau istorie generală) "nu conţineau nici măcar cuvântul român" (am mai spus în articolele noastre faptul că membrii comunităţii etnice româneşti, cel mai adesea nu sunt recunoscuţi ca români, ci ca… moldoveni). Cu atât mai mult o figură legendară a României, precum mareşalul Alexandru Averescu, nu este privită cu ochi buni, de administraţia raională şi regională. Propunerea de a se instala un bust al mareşalului, în comună, a fost respinsă în consiliul raional de la Ismail cu 90% din voturi.

MAREŞALUL ŞI SATUL LUI
Indiferent de această poziţie făţişă, Averescu rămâne legat cu zeci de fire de memoria locului. Este un fapt cunoscut că, în 1856, tatăl său, Constantin Averescu, institutor, este cel care înfiinţează aici o şcoală românească. Venirea pe lume a fiului său s-a întâmplat într-un context istoric special, în martie 1859, la puţină vreme după ce "Rusia albă" ceda Ismailul (raion pe întinderea căruia se află şi Babele) către Principatele Române, stat tânăr, abia înfiinţat prin "Mica Unire" de la 24 ianuarie 1859. Teritoriul avea să fie ulterior din nou pierdut în favoarea Rusiei. Averescu avea să joace un rol important în Războiul de Întregire a Neamului (cum a fost cunoscut primul război mondial), prin care Basarabia şi implicit satul său aveau să revină din nou României. În calitate de comandant de armată, conduce trupele în bătălia de la Mărăşti, din iunie 1917. În ianuarie-februarie 1918 este prim-ministru al României (de altfel, a ocupat diferite funcţii, în mai multe guverne), negociind pacea silită cu Germania. Tot în această perioadă înfiinţează Liga Poporului – care va deveni ulterior Partidul Poporului, înfiinţând filiale în toate regiunile locuite de români. Se spunea despre el că, în acea perioadă, conducea "propria armată politică" (din partid făceau parte generalii Coandă, Crăiniceanu, Văleanu, Iancovescu, Răşcanu, dar şi personalităţi publice precum Octavian Goga sau P.P. Negulescu). Probabil o căutare în arhive ar releva că printre membrii partidului său s-au numărat şi locuitori ai satului Babele, pe care se spune că l-ar fi vizitat în anii ’30. (La scurtă vreme după această vizită, de altfel, începe în sat construcţia unui cămin cultural, care este dat în folosinţă în anul 1938). Este, de altfel, perioada în care satul sud-basarabean îi purta numele. Pe documentele emise de primărie, era scris: satul General Alexandru Averescu. Un nume la care se va reveni, poate, cândva, când oamenii nu vor mai fi sub vremi, ci vremurile sub oameni.

Bastonul de mareşal
Alexandru Averescu ilustrează cu succes celebrul dicton napoleonean: "fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Cine cunoaşte biografia lui– omul care-i uimea pe contemporani prin fragilitatea trupului său, ca şi prin mintea genială – ştie că acela care a devenit la un moment dat nu doar unul dintre cei şapte mareşali ai armatei române, ci şi un excelent prim-ministru şi conducător de partid, îşi propusese să facă mai degrabă o şcoală tehnică, decât una militară. A îmbrăcat tunica militară la vârstă fragedă, la numai 18 ani, în 1877, în timpul Războiului de Independenţă, dar, ne spune colonelul Petru Otu, preşedintele comisiei de istorie militară, "în 1879, a vrut să plece din armată.
Era sergent, dar nu avea nici o altă perspectivă. Un fost superior al lui i-a recomandat să se înscrie la şcoala divizionară de la Mănăstirea Dealu (o şcoală care pregătea subofiţeri). Datorită minţii lui sclipitoare, ajunge dintr-un simplu sergent unul dintre cei mai importanţi strategi militari ai României şi unul dintre fondatori şcolii superioare militare".

Stuful de dincolo de sârma ghimpată
Nu este un sfârşit de capitol. Am vrea să credem că această ultimă intervenţie a noastră pe tema Basarabiei de Sud este doar o poartă nouă deschisă pentru cunoaşterea unui tărâm prea mult vitregit de istorie şi de oameni. Un loc în care, aşa cum ne spunea unul dintre pătimaşii apărători ai drepturilor românilor din teritoriul care începe de la Dunăre şi se întinde până la Nistru şi Bug, "proiectul lui Nicolae Iorga este la fel de actual". Un loc pentru care este nevoie, urgent, de un "parteneriat româno-român", care să apropie, în spirit, comunităţile româneşti situate de o parte şi de alta a Dunării, ca şi de o parte şi de alta a Prutului. Un tânăr istoric originar din Bugeac ne povestea că în anii ’80-’90 românii din aceste sate obişnuiau să iasă în câmp, cu aparatele de radio după ei, ascultând emisiunile care "veneau de la Bucureşti". Aşa cum noi am avut Europa Liberă, pentru ei Radio România a însemnat gura aceea de aer care îi ţinea în viaţă. "Pe când eram copil, ieşeam la câmp, sâmbăta şi duminica, iar cele două ore de la prânz, în care se dădea muzică românească, însemnau totul pentru noi". O anomalie din timpurile sovietice, perpetuată până la noi, face ca locuitorii din satele aflate teoretic pe malul Dunării, pe graniţă, să nu poată să se scalde în apa bătrânului fluviu. Zidurile înalte şi sârma ghimpată îi ţin pe oameni departe de apă. "Când eram la şcoală, ni se spunea să nu ne ducem acolo şi, mai ales, să nu atingem sârma, prin care trecea curent electric. Ştiu că ne duceam mai mulţi băieţi şi, cu sentimentul că făceam o faptă grozavă, treceam mâna printre firele de sârmă şi smulgeam câteva fire de stuf. Ne întorceam acasă ţinându-l ca pe un trofeu: stuful acela era bucăţica noastră din România".
În Basarabia de Sud, românilor le este negată identitatea naţională. Ca etnie, românii fie au fost asimilaţi de ruşi şi ucraineni, fie se încearcă astăzi mistificarea adevărurilor, fiind numiţi moldoveni, fără nici o legătură cu România – de ieri, de azi, de oricând. Celor care se "îndoiesc" că ar fi mai mult de 724 de români în Basarabia de sud, le propunem un studiu simplu: luaţi o carte de telefon şi vedeţi câte nume româneşti apar… Sunt cu mult mai mult de 724!