Roman-foileton: Paişpe (45)

de Viorel Ilişoi | 19 Apr 2011 • 19:37

Buru, un revoluţionar timid

După Dorel au venit la masa noastră şi urechile lui Buru, apoi, imediat, Buru însuşi, însoţit de câteva sticle de vin.

Buru nu avea niciun talent. Nici din cale afară de inteligent nu era, prin urmare nu avea nici umor. Totuşi îl primeam cu bucurie în gaşca noastră fiindcă avea mâinile făcute, parcă din naştere, să ducă tot timpul câte o sticlă de gât. Era maistru la "Textila”. Rareori i se întâmpla să iasă din fabrică fără brâu, adică fără câţiva metri de pânză înfăşurată pe burtă. O perdea, un cearşaf, o draperie, o cuvertură, lucruri de care oamenii aveau întotdeauna nevoie şi se bucurau să le cumpere pe nimica toată. Buru compensa preţul mic prin cantitate, astfel că mereu avea bani în buzunar şi ne căuta prin oraş să ne dea de băut. Era onorat să facă asta şi se lăuda la toţi muncitorii din secţia lui şi la toţi cunoscuţii că e prieten cu nişte poeţi şi bea cu ei la masă. Stătea cu noi, cu un zâmbet lat de-o palmă tuflit între urechi, şi nu zicea decât:

– Oi, Doamne! Chiar aşa? Pfuiii! Nţ, nţ, nţ!

Nu se putea lăuda nici cu ideile care se scurgeau accidental din el. Tăcea strălucit. Până când se îmbăta. Atunci îşi dădea drumul la gură cu hotărâre şi începea să vorbească în engleză, zicea el, o păsărească improvizată, dar cursivă, cu vagi sonorităţi englezeşti, din care nu puteai recunoaşte decât: iu, lord, tenchiu, verimaci şi gion, intercalate printre fârnâieli şi onomatopee. În urmă cu vreo douăzeci de ani – el era de un leat cu Ticuţă – un activist cultural din întreprindere făcuse prostia să-i publice o caricatură la gazeta de perete a secţiei, ceva cu o ţesătoare ţinând în braţe două cupoane de pânză; desenul era asezonat cu un catren cotonog: "Noi luptăm pentru pace,/ Dar Maria, n-ai ce-i face,/ Ea nu este ca şi noi,/ Precum se vede, ei îi place mai mult la război”. Şi de atunci nimeni nu i-a mai putut scoate din cap falsa convingere că este caricaturist şi stihuitor. Noi îi alimentam iluzia asta lăudându-i desenele şi poezioarele – uneori amuzante prin naivitatea lor. Îi dedicam versuri precum: "Conofăit, cu limba-n gură,/ Înaintează dând ‘napoi,/ E un efort fără măsură/ Să numere până la doi”, iar el se bucura, chit că-l luam în tărbacă. Dacă-l ironizam în versuri, era minunat. Iar când i-am scris "Balada unicului Buru”, ca mulţumire pentru adăpostul oferit în ruinele apartamentului său, a învăţat pe de rost cele douăzeci de strofe şi, dacă te ştia fie şi din vedere, te prindea de mână pe stradă şi nu-ţi dădea drumul până nu ajungea, extaziat, la ultima strofă: "Măreşte-i, Doamne, cifra-n stat de plată/ Şi fă să dea vreo trei recolte prunul/ Să bem cum nu băurăm niciodată…/ O, ce păcat că Buru-i numai unul”. Apoi îţi îndesa în sân o copie bătută la maşină.

Când ni s-a alipit şi Buru cu muniţia lui, decisivă în desfăşurarea evenimentelor următoare, totul era pregătit pentru izbucnirea revoluţiei la Botoşani, cel puţin din punctul nostru de vedere. La "Rapsodia” se instaurase deja oarece anarhie. Fusese decretată starea de necesitate în ţară şi nu era voie să se vândă băutură, dar noi făceam disidenţă pe ultima sută de metri. Cu voie de la miliţie şi de la şeful de sală. În fond, era interzisă comercializarea, nu consumul, că nu era un regim chiar aşa de crud. Noi, ca nişte buni cetăţeni, veniserăm cu sticlele de acasă. Ticuţă şi Buru cumpăraseră băutura dis-de-dimineaţă de la nişte vânzători cu grave carenţe la spiritul civic.

Dintre toţi, doar Buru părea îngrijorat.

– Dacă pică Ceauşescu, oare ce ne facem?

Întrebarea lui, deloc naivă, ar fi trebuit să ne pună pe gânduri. Însă tocmai atunci s-a auzit un vuiet de rumoare din piaţă şi noi ne-am grăbit să scoatem masa afară, pe terasă, ca să nu pierdem nimic din ce se petrecea lângă noi. Atunci am făcut primul pas. Ne-am apropiat de evenimente, urmând ca nu mult după aceea să intrăm în miezul lor şi chiar să le influenţăm într-o oarecare măsură, potrivit puterilor şi stării noastre de spirit.

Beam direct din sticle, pe terasă, şi priveam la spectacol. Sub ochii noştri se scria o pagină de istorie. Nu ne scăpa nimic. Dar poziţia noastră strategică avea şi un dezavantaj. Eram şi noi văzuţi, la rândul nostru. În scurt timp ni s-au alăturat câţiva amici de la cenaclu şi a trebuit să împărţim cu ei licoriciul, ceea ce până la urmă n-a fost chiar o nenorocire, pentru că, îndesindu-se câinii, s-a subţiat osul şi aşa am putut participa cu suficientă luciditate la întâmplările epocale din acea zi de neuitat.

Istoria oficială nu va recunoaşte niciodată, dar eu pot spune cu mâna pe inimă, iar prietenii mei pot să jure şi ei, că primele proteste făţişe, primele strigăte împotriva lui Ceauşescu de la noi au pornit, de pe terasa restaurantului "Rapsodia”. Buru a dat tonul. După două-trei beri de căciulă şi câteva gâturi zdravene de vin, pe nemâncate, ne-a dat în minte să-l întărâtăm să strige ceva împotriva regimului. N-a zis nu, doar că nu ştia ce să strige. Pentru că era o temă destul de grea pentru el, i-am sugerat soluţia: "Jos Ceauşescu”. O clipă n-a stat pe gânduri. Şi-a tras haina peste cap şi a strigat timid, cu gura la subsuoară:

– Jos Ceauşescu! Huo!

Apoi s-a uitat speriat în jur. Nu-l auzise nimeni în afară de noi. Dar a fost un început.