„Rossminster”, cavalerii averilor netaxate

Vom povesti astăzi despre cum a fost transformată pentru prima oară infracțiunea fiscală în tehnică ori strategie contabilă inteligentă, cum s-a ajuns la situația extraordinară ca bogații să fenteze elegant impozitele, în vreme ce săracii erau (și sunt) cocoșați de taxe.

Cine a rebranduit evaziunea fiscală drept competență în afaceri și a transformat plata taxelor dintr-o datorie a tuturor în datoria exclusivă a oamenilor de rând? Povestea acestor cavaleri ai marilor păcăleli a început la Londra. Era anul 1969 și John Lennon pierdea vremea la un cocktail în Mayfair. Celebrului și totodată regretatului muzician i-au fost prezentați atunci doi bărbați în costume negre, care contrastau puternic cu nonconformiștii din jur, staruri rock, impresari, fani privilegiați. Un bărbat se numea Roy Tucker, iar celălalt, Ian Plummer. Ambii indivizi veniseră cu o propunere foarte ademenitoare pentru Lennon. „Tucker și Plummer lucraseră pentru faimoasa companie de audit Arthur Andersen, dar acum doreau să muncească pe cont propriu și considerau că au găsit o nouă modalitate de a face bani: să fie creativi în privința conturilor și să aducă în mod miraculos taxele la zero” - consemna jurnalistul BBC de investigații Jacques Peretti într-un volum care a zdruncinat mediul internațional al afacerilor: „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019). Cum intenționau cei doi să aducă taxele la zero? Explicațiile vin de la Peretti: „Când guvernul laburist condus de Harold Wilson a început să pună o taxă fără precedent, de 90%, pe averile celor bogați, Tucker și Plummer și-au văzut șansa cu ochii”. Mai precis? „Faptul că l-au luat în vizor pe John Lennon nu a fost o coincidență. Când taxele au crescut, Beatleșii au fost furioși. George Harrison a scris cântecul «Taxman» - dacă vă aduceți aminte -, unde menționa chiar cum Harold Wilson jecmănea staruri rock care munceau din greu. «Să-ți spun cum o să fie» - sunau versurile melodiei. «Una ție, 19 mie/Căci eu colectez impozitul/, da, colectez impozitul/ Dacă 5% ți se pare prea puțin/, Zi mersi că nu-ți iau totul/, Căci eu colectez impozitul/, da, colectez impozitul». Acestea erau cuvintele piesei”. Era, așadar, un moment bun pentru a acționa, doar că pentru a începe afacerea propriu-zisă Tucker și Plummer aveau nevoie de un „tun”, de un client baban, iar John Lennon părea să fie omul perfect. 

John Lennon, primul client

Dăm din nou cuvântul lui Jacques Peretti, pentru a afla cum l-au aburit cei doi pe liderul The Beatles: „I-au explicat că erau pe ultima sută de metri cu înființarea unei bănci care avea să se numească Rossminster, o bancă mai puțin obișnuită, cu birouri și intrări discrete în Mayfair, inaccesibilă oamenilor de rând. Ce să mai, banca urma să aibă doar clienți putrezi de bogați, elitele societății”. Ce plan aveau, de fapt, Tucker și Plummer? Dacă reușeau să-l atragă pe Lennon, existau șanse mari să-i prindă în năvod și pe alți nemulțumiți îmbogățiți din industria muzicală. „S-au gândit și la Roger Moore, la cei de la Led Zepelin, poate la Mick Jagger și Bryan Ferry”. Ce ofereau în schimbul unui comision generos? Taxe zero! Ba chiar l-au asigurat pe John Lennon că va primi și bani de la Fisc. Una peste alta, artistul a acceptat propunerea și cavalerii Rossminster s-au ales cu primul client de renume. „Doi bărbați erau pe cale să schimbe atitudinea britanicilor față de taxe, dar mai întâi trebuiau să se mulțumească doar cu elaborarea primei evaziuni fiscale a anilor ’70”, aprecia Jacques Peretti. Care era însă mecanismul pus la cale de Tucker și Plummer înainte de inventarea paradisurilor fiscale? „Și-au dovedit inventivitatea găsind tot felul de locuri în care au ascuns sume mari de bani pentru clienții lor, sub forma unor donații caritabile sau mascați în societăți-fantomă care nu dezvoltau afaceri clare și nici nu aveau un consiliu director”, explica Peretti. Milionarii evitau plata taxelor, preferând să achite un comision semnificativ băncii Rossminster, ai cărei fondatori prosperau, la rândul lor. 

Auditiv creativ

Doar că succesul fulminant le-a luat mințile lui Roy Tucker și lui Ian Plummer. „Au început să fie infatuați. Pe măsură ce li s-a dus faima în cercurile bogătașilor, comportamentul lor arogant față de Fisc a început să devină o formă de batjocură. Într-o dimineață, în 1974, HMRC (Serviciul de taxe și impozite) s-a răzbunat. 20 de polițiști și 78 de inspectori fiscali s-au năpustit în birourile lor”, notează investigatorul Jacques Peretti. Ce s-a întâmplat? „Ingenioasa afacere a lui Tucker și Plummer a fost închisă, dar nu înainte ca ei să fi dat tonul unui tip de expertiză fiscală cu totul nou: audit creativ. În loc să încalci legea, făcând evaziune fiscală pe față, acționezi la marginea infracționalității, forțând regulile și aflându-te, astfel, la un pas de închisoare, dar reușind mereu s-o ocolești. Mulțumită băncii Rossminster a apărut meseria de auditor creativ”. Ce s-a întâmplat însă cu cei doi bancheri-escroci? „Tucker și Plummer au fost dați în judecată de guvern, nu pentru că încălcaseră legea, ci pentru ceea ce făceau: exploatarea intenționată a lacunelor din sistem. În această privință au fost precursorii tranzacțiilor ilegale bazate pe informații privilegiate, practicate la Londra în anii ’80. Ei au trimis un mesaj profund subversiv unei societăți postbelice bazate pe ideea «Fă-ți partea!». Au desființat obligația bogătașilor de a-și plăti datoriile față de societate, transformând-o în sarcina de a face orice pentru a scăpa de plata acestor datorii”. Ultima remarcă: „Regulile, au spus ei, nu erau pentru a fi urmate, ci pentru a fi încălcate. Când Tucker și Plummer au fost arestați, poate că își luaseră adio de la carieră, însă schimbaseră moravurile în Marea Britanie”. Și se îmbogățiseră păcălind sistemul.

Omul de rând achită nota de plată a corporațiilor

Evaziunea fiscală - ilegală, clar!, - face parte integrantă din modul în care funcționează lumea afacerilor și are consecințe reale la nivel mondial. Se estimează că 700 de miliarde de dolari au ieșit din Rusia din anii ’90 până în prezent, 305 miliarde de dolari din Arabia Saudită și 300 de miliarde de dolari din Nigeria. Banii scoși din țările în curs de dezvoltare ar fi putut să acopere dintr-o lovitură întreaga datorie a acestor țări. „În Regatul Unit - sublinia cercetătorul Jaques Peretti -, se face mare caz pe seama faptului că una din trei cereri de ajutor social este frauduloasă, frauda totală ridicându-se la 1,3 miliarde de lire pe an. Decalajul fiscal creat de evaziunea fiscală este însă de 35 de ori mai mare decât frauda din domeniul ajutoarelor sociale. Nu numai că acest sistem care funcționează lin, uns de o armată de avocați și de contabili, profită de pe urma economiei globale cu tot mai puține granițe, dar el a rescris regulile jocului, astfel încât să facă legală, în primul rând, evaziunea fiscală”. Mai mult: „Acest lucru nu ar conta, dacă nu ar avea un impact direct asupra contribuabililor de rând, dar are. Fiecare adult din Marea Britanie și America achită nota de plată a corporațiilor, plătind taxe mai mari pentru că marile companii nu și le plătesc pe-ale lor. Evaziunea fiscală este anticapitalistă: sugrumând companiile mici și mijlocii care încearcă să se dezvolte, ca să compenseze deficitul, guvernele au înăbușit noile afaceri”. Nedrept, nu?

Se închide cercul

În 1975, aprofundând unele dintre cele mai importante schimbări din viața britanicilor - deschiderea primei secțiuni a autostrăzii M1, introducerea obligațiunilor premium și apariția sistemului de coduri poștale -, baronul Alfred Ernest Marples, care avusese funcția de director general al Poștei în cadrul guvernului conservator, a făcut ceva foarte ciudat. S-a urcat la bordul unui feribot de noapte, cu câteva ore înainte de sfârșitul anului fiscal, și dus a fost. Ziarul Daily Mirror consemna la acea vreme: „Și-a luat cu el doar lucrurile care au încăput în niște cutii folosite pentru transportarea ceaiului, lăsând în casa din Belgravia haine și mărunțișuri aruncate pe podea. A afirmat că i se ceruse să plătească taxele acumulate în aproape 30 de ani. Trezoreria i-a înghețat, pentru următorii zece ani, activele pe care le avea în Marea Britanie. Dar majoritatea erau deja în siguranță în Monaco și Liechtenstein”. Lordul Marples - consemna și Jaques Peretti - a fost descris ca un aristocrat clasic lipsit de scrupule, un ticălos care a fugit din țară după ce a delapidat banii națiunii, dar fuga lui nocturnă, tăinuită în mod magnific, a fost, de asemenea, interpretată ca o sfidare adusă establishmentului, tipic britanică”. Chiar în momentul în care Marples se îmbarca pe feribotul de noapte, doi auditori din Londra erau pe punctul de a schimba mentalitatea britanică referitoare la evaziunea fiscală, de a o transforma din infracțiune în tehnică contabilă inteligentă. Aceștia erau Roy Tucker și Ian Plummer, cavalerii Rossminster, personajele de la care a plecat povestea noastră.

Banca Rossminster a fost înființată la începutul anilor ’70 de Roy Tucker și Ian Plummer, doi băieți deștepți, care reușeau, prin ingenioase manevre de contabilitate, să reducă impozitele milionarilor din acea epocă la zero

În loc să încalci legea, făcând evaziune fiscală pe față, acționezi la marginea infracționalității, forțând regulile și aflându-te, astfel, la un pas de închisoare, dar reușind mereu s-o ocolești”, Jacques Peretti, jurnalist BBC

Muzicienii de la „The Beatles” au fost primii clienți ai Băncii Rossminster. Furioși după ce guvernul laburist condus de Harold Wilson instituise o taxă de 90% pe veniturile cetățenilor înstăriți, John Lennon&compania compuseseră o piesă - „Taxman” - în care criticau aspru politica fiscală britanică 

Roy Tucker și Ian Plummer, cavalerii Rossminster, au fost până la urmă dați în judecată de guvernul britanic, dar nu pentru că încălcaseră legea, ci pentru ceea ce făceau: exploatarea intenționată a lacunelor din sistem

Fiecare adult din Marea Britanie și America achită nota de plată a corporațiilor, plătind taxe mai mari pentru că, de regulă, companiile uriașe nu și le plătesc pe-ale lor”, Jacques Peretti, jurnalist BBC