Secretul teribil al celor cinci flăcăi care au inventat „Sfinții”

Nicio istorioară, oricât de picantă, nu se compară însă cu cea a copilăriei lui Nicu, minune care a prins între contururile ei tremurânde și începuturile trupei Sfinții, rebotezată mai târziu Phoenix. Marți, 19 aprilie 2022, „Sfântu’ Nicolae”, cum e alintat între prieteni, împlinește 75 de ani. Și de parcă acest prilej n-ar fi fost de ajuns pentru a celebra muzica de calitate, formația Phoenix aniversează și ea o vârstă impresionantă: 60 de ani. La mulți ani, Phoenix! La mulți ani, Nicu Covaci! La mulți ani, nemuritorilor!

„Am crescut fără tată. Să tot fi avut un anișor când l-au ridicat comuniștii și l-au închis. Avea convingeri legionare, a ajuns direct la Canal. Român de la granița cu Serbia, bănățean câinos, a rezistat. Cum? Tata avea un talent înnăscut la desen și la sculptură. Ca să-și îndulcească puțin traiul și să uite de necaz, cioplea diverse figurine, pipe, naiba mai știe ce… I s-a dus buhul, așa că l-au pus ăia să le facă diverse chestii. Îmi povestea soră-sa, tușa Mari - că ea mergea, săraca, peste tot după el -, că ajunsese să cioplească niște chestii extraordinare din coada unei periuțe de dinți. Migălea din acest material prost ba câte un port-țigaret, ba câte o pipă. Ștabii din pușcărie se bucurau de ele… Oricum, a stat zece ani în închisorile comuniste, iar când s-a întors acasă, la noi, nu s-a mai legat nimic. Mama, basarabeancă la origine, a divorțat de el de la bun început, de comun acord, ca să nu sufăr eu repercusiuni”. Început dur, continuare pe măsură. Nicu Covaci se foiește pe scaun, apoi dă frâu liber amintirilor: „Aveam 11 ani când tata s-a întors la Timișoara, reabilitat, cum se spunea în epocă. Era un străin pentru mine. Și el, și mama au încercat să reia firul căsniciei. După vreun an de chin, au renunțat. A fost nevoie doar de un foc de paie. Nu mai știu ce năzbâtie făcusem, dar tata s-a enervat și mi-a cârpit o palmă. Mama a luat foc, l-a plesnit și ea. A fost sfârșitul conviețuirii lor. Ulterior, el s-a recăsătorit cu o nemțoaică”. 

Chitară de la mama Tamara

Pentru mamă, Tamara pe numele ei, Covaci are un adânc respect: „Biata de ea, mi-a oferit o educație cum puțini copii au avut norocul să aibă. Chiar dacă mă caftea pentru orice prostie, pentru orice fleac, eu îi sunt recunoscător. Altfel, nu mă putea ține în frâu. Era croitoreasă, cosea costumele la Teatrul Național și era atât de pricepută, încât acasă, în particular, muncea zi și noapte. Nu mai făcea față comenzilor. Toată protipendada Timișoarei comanda la Tamara. Dar eu, când am vrut chitară, mi-a luat nu doar un instrument muzical, ci a plătit și un profesor care să-mi dezvăluie tainele muzicii”. Prețioasă mamă, scump odor! „Țin minte cum m-am îndrăgostit de chitară – zâmbește bărbatul cu pletele încărunțite din fața mea. Petreceam mult timp în parc și, într-o zi, s-a nimerit să casc gura la un tip care, înconjurat de fete, băieți - ăsta avea deja curtea lui -, zdrăngănea corzile unei chitări. M-am apropiat timid. O rupeam un pic la muzicuță și am început să-l acompaniez după ureche. A început să râdă - eram doar un puști - dar m-a primit lângă el. L-am întrebat la ce cântă și mi-a răspuns zâmbind: «La balalaică!». Cum am ajuns acasă, i-am făcut mamei capul calendar, să-mi ia și mie o balalaică”. Și mama Tamara i-a luat.

O băbuță dracu’ gol

Nu-mi dau seama cum s-a ales Nicu Covaci cu eticheta de tip dur, fioros, scandalagiu, dar cât l-am ascultat povestind - cel puțin despre copilărie - mi-a lăsat impresia unui bărbat deschis, cu sufletul perfect rotund. „Revenind la începuturile mele muzicale... Aveam o vecină simandicoasă, elevată, francofonă. Stăpânea cu blândețe pianul. Când a auzit că mă frământ să cânt, i-a spus mamei că e musai să iau și lecții de pian. Și, uite, așa am deprins temeinic și notele, portativul, teoria… Mi-a plăcut de mic să cânt și nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată emoții când urcam pe scenă. Eram obișnuit de la teatru”. Hop, amintirea! Una nou-nouță: „Aveam un unchi, Stelian Gheorghe, artist emerit, care m-a învățat să scriu și să citesc de pe la 3-4 ani. Mă lua cu el la repetiții, la Teatrul Național, primeam roluri în piese pentru care era bătaie între băieți. Mai târziu, am luat totul atât de ușor. Mi se părea firesc să fiu pe scenă, nu mi-au transpirat niciodată palmele de emoție”. Unde, ce, cum a studiat? „Inițial, am urmat școala germană și am beneficiat de o educație pro-germană. Ulterior, am trecut la școala cu predare în limba română. Învățam franceza și rusa. Și acum mai știu cântece în limba lui Tolstoi. Acasă, pentru că mama nu mai avea timp să gătească sau să facă ordine, a angajat o băbuță, o unguroaică. Asta era dracu’ gol!”

Jungla de la Cluj

Cum așa? „Nu-mi dădea să mânânc până nu-i spuneam câteva cuvinte în maghiară. Azi așa, mâine așa, am început s-o rup și pe ungurește. Ba chiar am învățat să gătesc gulaș și papricaș”. Firul amintirilor se înfășoară în jurul nostru, ne seduce și ne dezvăluie un trecut pe care acum, în timp ce-l răscolim, nu putem să-l vedem decât frumos. „Ce vremuri! Măcar pe timpul comunismului știam împotriva cui luptăm. Acum, cu capitalismul ăsta agresiv, aproape că nu ne mai recunoaștem prietenii. Așa, unde am rămas? Țin minte că, la un moment dat, mama m-a trimis la Cluj, la Școala de coregrafie. Nu râde, eram bun și la dans. Să vezi cum am plecat de acasă. Îmbuibat, cu țoale frumoase, chivernisit - ce mai! - eram băiatul mamei”. Și? „Am ajuns acolo, la un internat și, după primele zile, tabără unul mai mare pe mine. Mi-o rupt lănțișorul de aur de la gât și dus o fost. Ce să-ți spun - junglă! După două săptămâni, nu mai aveam nici haine de schimb, nimic. La naiba cu baletul, luptam să nu mă duc la fund. Eram înnebunit. Dar n-a trecut mult și l-am prins p-ăla de-mi șparlise lănțișorul de aur”. A ieșit cu bătaie? „L-am atârnat de la etajul doi cu capul în jos! Urlam la el să-mi dea înapoi ce mi-a furat, dar cred că atunci aveam nevoie să mă impun, să mă protejez, să nu fiu mâncat de viu. A fost prima lecție învățată departe de casă și mi-a prins bine. Oricum, mi-am luat adio de la balet - m-au dat ăia afară - și am revenit la Timișoara”. 

„Sfinții” din cantine

Elevul Nicolae Covaci a uitat repede de balet și, cum făcea casă bună cu limbile străine și excela la înot și la muzică, a ajuns instructor al brigăzii artistice a școlii numărul 2 din Timișoara. După un timp, brigada s-a desființat, dar orchestra și-a continuat existența. Practic, așa a început drumul formației Phoenix, cea mai longevivă trupă rock românească. „La început cântam, sub numele de Sfinții, prin cantine, săli de sport și diverse cluburi obscure. Ușor-ușor, a început să se audă de noi. Interpretam cover-uri - Beatles, The Shadows -, cântam doar muzică occidentală. Timișoara, grație multiculturalismului ei, trăia în acele vremuri mai liber, mai deschis. Erau prezente anumite influențe nealterate de comunism care, până la urmă, au generat o stare de revoltă, de opoziție pentru sistemul represiv în care ne duceam viața. Am simțit asta cântând, oamenilor le plăcea ce ascultau. Practic, se eliberau de frustrări”. Ce a urmat?„După un timp am prins rădăcini, am schimbat numele formației - din Sfinții, care era o titulatură prea religioasă pentru niște adolescenți așa drăcoși ca noi, în Phoenix -, am reînviat și am mers mai departe”.

Umbra tatălui

Ros pe dinăuntru de atâtea amintiri plăcute, Nicu Covaci oftează și-n minte i se conturează din nou imaginea tatălui: „Deși a revenit târziu în viața mea, să știi că am avut o relație corectă cu el. Țin minte că, înainte să mă înscriu la liceu, m-am întâlnit cu el pe stradă, așa, întâmplător. Îmi zice: «Ia, spune, mă, unde vrei să dai?» N-aveam nimic sigur în cap, dar cum eram înnebunit după sport - înot în special - îmi surâdea înscrierea la un liceu de profil. «Ce sport, mă? Asta poți face oricând, de plăcere. M-am întâlnit cu un profesor de-al tău și mi-a spus că desenezi foarte frumos. Nu vrei să încerci la Arte Plastice? Promit să te ajut». Așa s-a întâmplat. Vezi, cumva el era bucuros că i-am moștenit talentul și voia să fac studii înalte în domeniu, studii pe care el n-a avut posibilitatea să le urmeze. Adevărul este că, ulterior, am absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. De meserie sunt, așadar, sculptor, pictor, grafician, nicidecum muzician”. 

Teribilisme

Mica buclă în timp se închide pentru a se redeschide când Covaci, adolescent de 16-17 ani, câștiga deja din concerte de trei ori salariul mamei. „Era prin ’63-’64. Trupa noastră era alcătuită din cinci băieți: Moni Bordeianu (cânta atunci la tobe), Béla Kamocsa, Pilu Ștefanovici, Claudiu Rotaru și Nicu Covaci. Începusem să facem bani, ne cumpăram haine din Occident, încălțăminte și pantaloni pe comandă, nici unul nu-și mai asculta mama… Făcusem și prima înregistrare radio. Ne-o luasem bine de tot în cap”. Concret? „A fost perioada bețiilor juvenile, a teribilismelor, a bătăilor din te miri ce. Mi-aduc aminte de un episod...” Să-l auzim! „Mă combinasem cu un drac de fată, frumoasă foc, trăsături grecești clasice, corp de sirenă, ce mai!, toți își suceau gâtul după ea. Ne plimbam noi prin parc, ne giugiuleam, ne pipăiam, na, îndrăgostiți-lulea. Moni Bordeianu cu ceilalți ne mai șicanau, mergeau în spatele nostru, făceau diverse glume obscene. La un moment dat, încep ăștia să cânte în gura mare, cu Moni în frunte: «No smoking, no drinking, no fucking»! N-am mai rezistat, am sărit direct pe Moni. I-am spart fața! Dar n-am stat mult timp supărați”. 

Fetele treceau de la unul la altul

„Cum să-ți spun”, se foiește Nicu, iar soarele de primăvară deschide ferestre trainic zăvorâte de timp: „Toți membrii trupei crescuserăm fără tată! Asta ne-a unit, eram ca o familie, iar formația era viața noastră, visul nostru, pe care îl trăiam aievea”. Teribil secret! „Așadar, nu ne puteam împiedica de o bătaie, o gagică sau mai știu eu ce. Păi, după concerte, era nebunie totală. Fetele treceau de la unul la altul, nu se ținea cont de nimic, fanii ne iubeau. Dar mai ales fanele. Eram nonconformiști, frumoși, cu barbă, cu plete, îmbrăcați după ultima modă din Vest. Fix cum nu aveai voie să fii în comunism”. 

Certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock

Cerul albastru al tinereții lui Covaci s-a întunecat pentru prima dată în 1971, când Nicolae Ceaușescu s-a întors din Coreea de Nord. Dictatorul a pus atunci cruce influențelor occidentale din cultură, bătând monedă pe nicovala folclorului național. Așa s-au născut miturile comuniste agresive, credința, fabricată, conform căreia am fost și vom rămâne buricul pământului. Cum a repercutat acest curent aiuritor în viața lui Nicu Covaci și a trupei Phoenix? „La început am fost în stare de șoc. Noi, care făcusem o extraordinară școală de cover-uri și cântam doar muzichie din Vest, ne-am trezit aruncați primii de pe scenă. Nu mai aveam voie să cântăm nici la mare, nici în cârciumi, nici măcar în sate, la căminele culturale. Ce-am făcut atunci?”

Unici în lume

Ce? „Am scotocit câteva luni bune arhiva Electrecordului, unde am găsit niște discuri vechi cu datini și obiceiuri precreștine din Balcani. L-am luat pe Ioji Kappl, ne-am încuiat în casă, cu vin, bere și țuică la discreție și am început să bibilim din corzi. Azi așa, mâine așa, și uite cum a prins viață albumul Cei ce ne-au dat nume. De fapt, a fost certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock!” „Sfântu’ Nicolae” se apleacă spre nefiltrata ce aburește în paharul înalt, o gustă, apoi eliberează, mândru, aerul din pieptul păros: „Pe atunci, eram, cred, unici în lume. Am îmbinat cu succes elemente de folclor cu acorduri complexe de rock. Pe această linie a urmat, la un an distanță, Mugur de fluier, apoi Cantafabule. Comercializam sute de mii de discuri, doborâsem toate recordurile în materie de vânzări, umpleam stadioanele. Și asta în condițiile în care nu apăream la televizor! Cerul nostru se înseninase din nou”.

Fabrica de bani a comuniștilor

„Dar să-ți povestesc și unde s-au născut atâtea cântece noi, melodii care au intrat deja în legendă”. Nicu Covaci zâmbește ca un ștrengar: „Suiam cu băieții la munte, în Semenic, unde ocupam o cabană întreagă. Încingeam niște petreceri de vuia muntele, dar și munceam. Compuneam, repetam, corectam, ne sfătuiam, iar repetam și iar ne certam. Până picam de acord. O lună întreagă am stat odată, iar când am coborât și am mers la București, unde aveam concert, vedeam femeile înnebunite, cum cântau cu noi în același timp. Bronzați bine, cu cămeși albe și ghete cu toc, eram niște apariții”. „Sfântul Nicolae” se oprește preț de câteva clipe, copleșit parcă de emoție și totodată uimit de ușurința cu care timpul leapădă totul în uitare. Își umezește buzele în berea trezită, se strâmbă, apoi reia pe un ton confidențial: „Eram o fabrică de bani pentru comuniști”.

500.000 de lei în două ore! 

Adică? „Păi, cântam pe stadioane, nu mai aveam loc în săli, produceam cam 500.000 de lei în două ore! Cum noi luam doar 10% din cașcaval, vă dați seama câți arginți încasau statul și alți nemâncați care se ocupau de organizare. Cine stătea să verifice exact câți oameni intrau sau câți n-aveau bilet? Existau și atunci căpușe. Sunt capitaliștii de acum sau odraslele celor care-i pupau în fund pe comuniști. Oricum, noi eram mulțumiți. Câștigam în două ore câte cinci salarii medii pe economie, adică 10.000 de lei de căciulă. Le-am făcut băieților carnete CEC, fiecare avea zeci de mii de lei puse la ciorap Ce-au făcut cu atâta bănet? Eu am investit mult în aparatură, eram singurul din România care putea susține un concert pe stadion fără niciun sprijin tehnic al autorităților. Cumpăram doar scule de top, din Anglia, din Germania. Dădeam comandă prin oamenii plecați din Timișoara în Vest. Bine, ce valoare aveau banii atunci? Mulți i-am spart pe distracții, pe țoale, pe băutură, pe femei. Nici nu mai știu pe ce”.

„Sfântu’ Nicolae”, foc cu foc

- În 1962 a fondat, alături de alți patru prieteni, trupa Sfinții, rebotezată Phoenix;
- Nicu Covaci a compus 150 de piese muzicale, multe din ele intrate deja în legendă;
- Iubește câinii, are șase acasă, la Moraira, în Spania;
- Adoră motocicletele și marca de automobile Jaguar;
- Practică pescuitul cu harponul;
- Nu crede în Dumnezeu, ci în îngeri;
- La 20 ani, s-a internat împreună cu Moni Bordeianu la nebuni, pentru a scăpa de armată;
- A pictat cea mai mare pânză din lume: „Gladiator 2000” - 46 de metri lungime și 6 metri înălțime. Tabloul este expus într-o sală de sport din Osnabrück, Germania;
- Nu are copii. 

Despre fericire

Nicu Covaci are idei sănătoase în legătură cu cel mai important aspect al vieții: „Sunt fericit și când mănânc o friptură bună, și când beau o bere cu prietenii, și când calc desculț, dimineața, pe roua din grădina mea. Sunt fericit și când mănânc doar o ceapă cu sare, beau o gură de pelin negru de Moraira sau când adun levănțica din fața casei. Sunt fericit și când merg cu motocicleta, cu 250 km/h. Uite, și acum sunt fericit, când beau cu tine”. 

Muzician, pictor, sculptor

Cunoscut exclusiv pentru cariera muzicală, Nicu Covaci este însă și pictor, și sculptor. „E firesc să pictez, până la urmă am terminat Arte Plastice. Am fost mereu un adept al impresionismului, îmi plac Van Gogh, Picasso, Gauguin. Cel mai mult lucrez acasă, în Spania, unde lumina, ambianța și liniștea sunt desăvârșite. Am și câteva sculpturi, majoritatea au rămas prin Germania. Chiar mă gândeam că ar trebui să le adun și să organizez o expoziție. E păcat să zacă risipite aiurea”, ne-a dezvăluit artistul. 

Două căsătorii din interes

Presat de regimul comunist, Nicu Covaci a emigrat în Olanda, la Amsterdam, în 1976. Căsătorit inițial cu o olandeză, întemeietorul formației Phoenix a divorțat după aproape un an, apoi s-a recăsătorit cu o nemţoaică, stabilindu-se pentru ani buni în patria lui Goethe. Ambele căsnicii au fost făcute din interes - prima pentru a putea părăsi România comunistă, iar cea de-a doua pentru a putea locui legal în Germania.

75 de ani a împlinit Nicu Covaci pe 19 aprilie 2022. La mulți ani, „Sfântu’ Nicolae”!

Comercializam sute de mii de discuri, doborâsem toate recordurile în materie de vânzări, umpleam stadioanele. Și asta în condițiile în care nu apăream la televizor”, Nicu Covaci

Câștigam în două ore câte cinci salarii medii pe economie, adică 10.000 de lei de căciulă. Le-am făcut băieților carnete CEC, fiecare avea zeci de mii de lei puse la ciorap”, Nicu Covaci

60 de ani se împlinesc în 2022 de la înființarea legendarei trupe Phoenix

Ce valoare aveau banii atunci? Mulți i-am spart pe distracții, pe țoale, pe băutură, pe femei. Nici nu mai știu pe ce”, Nicu Covaci