Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (42)

Temele din cărţile anterioare se repetă şi, uneori, se împleticesc în ele însele. Reflexele proaspete ale metaforelor, în care simbolistica mis­tică domina, ostenesc, după cum e şi normal. Obida şi solidaritatea cu care Alexandru îşi descria satul şi personajele lui din Ardeal au în "Imnele Mol­do­vei", parcă mai mult spaţiu să respire şi să uimească, poetul fiind mai degrabă decât umilit, uimit. Şi aici, cocostârcul e de priveghi pe şură, şi aici, norul spân­zu­ră de ploi şi, când vrea lacrimi, Alexandru se întoarce la mama din Ardeal, Ar­deal pentru care, din puzderia de lumini ale Moldovei, Ioan Alexandru reu­şeş­te să scrie o nouă extraordinară elegie:


ARDEAL
Plouă-n Ardeal de două mii de ani,
În podul şurii încă-i o spărtură,
Şi oaia-n ploi s-a tot îngreuiat
Şi-o năpădeşte sângele pe gură.
De-atât amar de nopţi fără sfârşit,
Buhele oarbe buhuie şi spurcă,
Şi florile pe dealuri s-au strâmbat
Şi-n lemn, pironul rugineşte încă.
 
Şi cerurile-s pline de iobagi,
Porniţi desculţi cu străiţile în spate
Pe calea robilor înlăcrămaţi,
La împăratul sfânt, după dreptate.
 
Roase de prunci în vetrele pustii,
Muierile Ardealului, sărace,
De atâtea lacrimi ce le-au împietrit,
Poţi împleti din pielea lor scorbace.
 
Iar gângurind columba după ploi,
Păleşte-acoperişele de şiţă
Şi are-n plisc, pe dealuri, printre nori,
Un spic de grâu şi un cârcel de viţă.
 
Şi vin lemnari degrabă în păduri
Şi-aleg stejarul pentru ctitorie,
Şi-n loc de turn, sloboade prin spărturi
Lumina lină, fum de ciocârlie.
 


Nu sunt necesare prea multe comentarii, prea insistente analize, nici la versurile excepţionale din "Tatăl meu":
Pe câmp la plug pe tatăl meu îl văd
Sub o răchită strâmbă la fântână,
Cu lingura de lemn în hârbul gol
Şi-un sloi de mămăligă într-o mână.
 
Seceta se simte şi-n bocanc
Şi-n scorbaciul luciu pe cormană,
Ciormoieji, şi broaşte de nămol
Mâncă ţărna goală transilvană.
Pe un colţ de sumănică rupt
Adormit-a bietul meu părinte,
Prin cămaşe-n piele se zăresc
Coastele, ca vreascuri pe morminte.


Ce dovedeşte acest permanent drum înapoi către apa şi aerul şi stelele simbolurilor care guvernează naşterea? Nimic altceva decât că Ioan Alexandru era o natură conservatoare, capabilă de revelaţii supreme în spaţiul dat, al propriei geneze. Aici, în Moldova, poetul vrea să scrie şi scrie respectuos şi chiar religios despre o provincie pe care o iubeşte mult, dar căreia îi gustă, mai cu seamă, izbânzile decorative. Aş spune că, prin paradox, mai interesante sunt ieşirile spre Moldova, Bucovina, Muntenia şi Oltenia din "Imnele Transilvaniei" decât "Imnele Moldovei" propriu-zise.

Pare că poetul învaţă sârguincios un alt grai al limbii române, ca să-l poată vorbi la nevoie. Brusc, el se întoarce la refugiul lui Horia la Râmeţi, dar nici pe acesta nu-l mai cuprinde, ca în anterioara evocare a eroului. Fireşte, străluciri intermitente sunt destule: "Şi ţi-am cules prin frunze poezii,/ să-ţi fac din ele pat de cununie" sau "Colinzile pe lume m-au adus/ în satul nostru, în ţara transilvană,/ în noaptea de Crăciun am fost născut,/ sub candela aprinsă la icoană" sau "Tata pe cal grăbeşte prin păduri,/ la mama bună să îi dea de ştire/ că fata ei icoană s-a făcut/ şi s-a sfinţit pe veci, prin zămislire" sau "Şi mama, între perne, se bucură tăcând,/ Şi gustă-mbelşugându-se din toate,/ Şi-n lapte tot Ardealul e cuprins,/ Şi pruncu-l bea, icnind pe săturate" sau "Şi buclele întrâuresc pe cap,/ Şi ochiul dobândeşte limpezire,/ Şi păsările la ferestre vin/ Şi zgârie întâia amintire".
E atâta curăţenie şi atâta organicitate în această biografie de copil ardelean care îşi aminteşte de sine în Moldova, încât aş îndrăzni să spun că Moldova e pretext pentru o nouă unitate a sim­bolurilor naţionale, din care nu lip­seş­te imnul lui Constantin Brâncovea­nu, cu acel vers de început, şi care se re­pe­tă curajos, ca o sentinţă biblică: "nu-i patrie acolo unde nu e schit". Să nu trecem, totuşi, peste această bijuterie, în care ţara amiroase a făgăduinţă:


IMNELE MOLDOVEI
Secete carnea mea de pe pământ,
Putrezească sufletul în mine,
De voi ruşina credinţa ta,
Brâncovene, frate Constantine,
Pruncii tăi rămas-au fiii mei
La Hurezi, cu o garoafă-n mână,
Tot împing mormântul de pe ei,
Până dau de fluturi în ţărână,
Până amiroase îndelung
Ţara sfântă a făgăduinţă
Şi pe cer se-aud imaculaţi
Corul crinilor de biruinţă.
 
Maria, soţia ta de-acum,
Şapte fete creşte-n văduvie,
Cea mai mică-i cât un trandafir,
Cea mai mare cât o păpădie.
 
Coroniţele de aur de pe cap
S-au topit cu ceara în veşminte,
Şi obrazul lor l-a-mbrobodit
Pustiimea lacrimilor sfinte.
 

Ce este Voroneţul din poezia lui Alexandru, decât o strălucire transilvană convertită? Poetul redevine copil şi, deşi nu schimbă nimic din recuzita sa, reuşeşte o minune poetică, "Patrie":
 
Un râu, un sat şi codru, Voroneţul,
Izvoarele în munţi şi în fântâni
De stele sus şi mai departe-i cerul,
Cum sărbătoarea între săptămâni.
Spre miazăzi ştiubeiele de vară
Pe locul blând al fostelor chilii,
Clopotu-n turn în fiecare seară
Atârnă-n aer zvonuri arămii.
 
Poteca urcă-n plină dimineaţă
Printre şuvoaiele de trandafiri
Şi-n miezul lor, mireasa e de faţă,
Pe-un tron muiat în albe nemuriri.
 
Ochiu-i atins soboare de uimire
Ning albăstrimi de miruri din înalt,
Pogoară zvon de aripi în potire
De pe un ţărm de crini pe celălalt.
Şi nu tresare nici-o-mpotrivire,
Mulsori de muzici murmură uşor,
Roba de vin şi purpură pe mire
Se toarce zbor de aur printre nori.
 
Albastru înstelat abia mai ţine
Suflarea sa divină între noi,
Cu cât se întrupează pe coline,
O veşnicie ninge înapoi.
 

Tot în această zonă a textelor, din nou o revelaţie, "Patria mea începe între prunci", precum şi "Iarna":
Pământul nu mai are între noi
Nici o coroană întru-mpodobire,
Aşa cum cerul l-a mutat sub ploi
Şi norii-l tot împing în amintire.
 
Şi în curând ninsorile încep
Să toarcă-ncet colinele spre stele
Şi se tot duc cu clopote cu tot
Până rămân colinzile de ele.
Şi-n miez de noapte toate se opresc
Şi gerul muşcă lampa asudată
Şi-un sâmbure de sânge şi de foc
Aşază plugu-n peştera-ngheţată.
 

Nu parcurgem decât pe fugă o extraordinară (din nou) reîntoarcere în Ardeal:
TRADIŢIE
Perechea prea curată pe pământ,
Misterul căsniciei din iubire,
În Maramureş s-a făcut Bizanţ
Cămaşa purpurie de pe mire.
 
N-a mai rămas nimic din cele
vechi,
Mia de ani le-a înnoit pe toate,
Femeile, din pânză, cu acu-au
izgonit
Culorile deşarte de pe sate.
 
Şi le-au oprit pe cele de folos,
Albul şi negrul să îşi ţină parte,
Şi purpuriul zorilor dintâi,
Cele ce-au fost, de mâine le desparte...
 
Albina ştie cum e potrivit
Să-şi răstignească faguru-n ştiubeie
Şi tot aşa, ţăranu-nţelepţit
Căsuţa sa pe dealuri şi-o scânteie.
 
Nu dobândeşti o vatră într-un an
Ca lozbele-n pereţi să odihnească,
Cuvine-se priveghi din veac în veac,
Până ce ţara poate să se nască.