Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (44)

În 11 iulie 1985, Ioan Alexandru m-a vizitat şi mi-a adus "Imnele Putnei", cu o dedicaţie mai încurajatoare şi mai importantă ca oricând pentru mine. În ziua de 8 iulie 1985 fusesem destituit de la revista Flacăra, sub grava acuzaţie că am transformat revista în tribuna nemulţumiţilor şi nemulţumi­rilor celor ce nu respectă legile ţării şi indicaţiile de partid. Zăceam. Alexandru ştia în ce gravă acuzaţie mă zbat. Era pentru prima oară când ajunsese în situaţia ca el, cel atât de puţin ajutorat social şi politic, să mă ajute pe mine. Trebuie să las mărturie: cu puterile lui, parcă primenite, a făcut-o. Printr-o inspiraţie pe care nu mi-o explic, îmi dedicase în această carte, "Imnele Putnei", poemul "Oedip" (lui Adrian Păunescu):
 
Destinul este moartea care stăpânea
Peste zei şi omenire,
Iar creştetul ce i se-mpotrivea
Îl luau păianjenii în primire.
Eriniile apăreau curând
Pe căpăţâna grabnic descărnată,
Să te lupţi cu ele, vrând-nevrând,
Ca muritor te sfâşiau odată şi odată.
 
Biruitor o clipă, erai biruit,
Triumful scurt sfârşea în remuşcare,
Moartea în putere, răul neispăşit
Se agăţa pe fiece suflare.
 
Cu cât erai mai vrednic pe pământ,
Se deştepta o cotropire,
Grozăvii, incesturi de demult,
Ce nu-şi găsiră ţap de ispăşire.
 
Că nu puteai să le stârpeşti,
Să împuţini sămânţa blestemată,
Boli străvechi de oameni şi zeieşti,
Se repetau în tine încă o dată.
 
Năvăleau din mlaştini şi văzduh,
Din cripte şi oracole bătrâne,
Şi printre stele moartea era-n duh,
Pe la răscruci şi-n arbori, şi-n fântâne.
 
Şi se legau de fiece drumeţ,
Să le intre în voie, să le ia aminte,
Şi când dădeau de un suflet mai măreţ,
Îl cotropeau cohorte din morminte.
 
N-avea hodină nici un muritor,
Nemuritorii puşi pe sfadă,
Destinul orb, curând prigonitor,
Atâta omului dat să vadă.
 
Ochi se spune Oedip c-a avut,
Cei de vedere să-i piardă,
Când cel de nimenea văzut,
Fără lacrimă începu să ardă.
 
Picioare umflate de-atât-amar de drum,
Bătrânul orb şi fără-nfăţişare,
Jertfelnic mistuit până la scrum
Ce pustia cetăţi şi sanctuare.
 
Pornise orbul ca un tăvălug,
Fecioarele îi spânzurau de coate,
De nările suflării, prin văzduh,
Târa Elada, spre eternitate.
 
Ajungând în crângul sfânt
Şi Hadesul se clătină în fire,
Orbul străvedea celălalt pământ,
Dobândi o lacrimă-n privire.
 
Diademă suferindei frunţi,
Scânteia în slava altui nume,
În cămaşa albă şi desculţ,
Când păşi în cealaltă lume.
 
Aceste versuri m-au încărcat de o răbdare pe care cred că n-aş fi avut-o fără ele, de o lumină şi de senzaţia că, în ciuda felului în care am fost decapitat, exist şi sunt mai mult decât am fost. Sar peste timp şi ajung în 1989-1990. Ioan Alexandru a ieşit cu crucea în mână, îmbrăcat în tradiţionalul său pulover, ţesut parcă după modelul roţii carului şi al razelor soarelui, înaintea revoluţionarilor şi a încercat să îndrume nemulţumirea lor spre milă şi omenie. Şi, într-o măsură importantă, a şi reuşit. Aşa cum, la vremea respectivă, în timp ce atâţia descreieraţi cereau să se dărâme tot, de la poezia română la Casa Poporului, criticul şi istoricul lite­rar Eugen Simion a ieşit pe micul ecran şi a exprimat cu luciditate şi îndrăzneală două urgenţe: să se rezolve odată pro­ble­ma celor mai necăjiţi dintre oameni, care sunt ţăranii români, şi să nu se distrugă nici o valoare reală creată în anii socialismului.

Alexandru a venit atunci, de câteva ori, în casa mea, însoţit de câte un preot, şi mi-a făcut slujbe de apărare. Mai mult decât atât, în ziarul Tineretul Liber din 1992 şi în alte ieşiri publice smeritul poet al redescoperirii credinţei a avut bărbăţia şi curajul de a-mi dedica nişte cuvinte adevărate care mi-au fost de un real folos în bătălia cu interdicţia căreia îi eram din nou victimă. Dedicaţiile lui mi-au fost, iarăşi, hrană sufletească, în sin­gu­rătatea definitivă la care păream condamnat.

Am eu autoritatea profesională, morală şi colegială să-l judec pe Ioan Alexandru? Singurul care ar putea hotărî dacă da sau nu este el însuşi, în dedicaţiile sale şi în confesiunile esenţiale pe care le-a făcut în presă, în 1990. (Anexele 14 şi 15). Dar oricât de frumoase, nobile şi curajoase gesturi civice ar fi făcut Alexandru, ca şi oricare dintre noi, după poet nu rămâne decât poezia. Marea poezie. Şi, slavă Domnului (căci pe Dumnezeu Ioan Alexandru l-a tradus cel mai exact în ro­mâ­neşte), poezia contează.

După atâta potop de poezie sfântă şi, uneori, de sfinţenie poetică, mi se face brusc dor de marea poezie rebelă a preacuviosului Ioan. Şi antologhez, în goană, câteva mari poeme care au lovit ca berbecii în porţile dogmei bolşevizante. Eram la cenaclul lui Eugen Barbu, într-una dintre acele seri binecuvântate, despre care atunci când le trăim credem că se vor repeta la nesfârşit, ca să constatăm ulterior că nu le mai găsim decât în memorie, singulare şi divine, cu toată aura inconştientă pe care o purtau şi care ne făcea nefericiţi în toată nefericirea noastră. Ne aminteam de Nicolae Labiş. Cred că eram în anul 1966. De asemenea, cred că era iarnă. Şi constat că ori de câte ori îmi amintesc de Casa Scriitorilor, cade, asupra memoriei mele, iarna.