Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (45)

A venit Ioan Alexandru, din lunga lui insomnie, intersectată de îngeri şi demoni, a ieşit în faţa sălii arhipline de iubitori de poezie şi de turnători de meserie (la Securitate) şi a urlat, printre lacrimi, acest poem absolut fenomenal, construit împotriva oricărei estetici şi fixând el însuşi o nouă estetică, parcă nemaiîntâlnită:


Amintirea poetului
Despre poeţi numai moartea poate vorbi.
Singură, numai moartea ştie despre ei câte ceva,
Cum se înăduşe lumânările la miezul nopţii,
Când golurile dintre tată şi fiu se lovesc cap în cap,
Cum sperma cerbilor învinşi în lunile iubirii
Cariază pietrele în munţi şi din coarnele lor fierte
Stoarcem o zeamă rece cu care ne sulemenim armele.
Oricât vom lăuda patria pustiurilor,
Nisipurile vor măcina timpul în continuare,
În faţa hărţilor abstracte ale neantului.
Am stat năuc, fără cuvânt - pieptul meu ghemuit în iarnă,
Lângă un foc iluzoriu - memoriei sângelui lui Nicolae Labiş,
Împrăştiat pe străzile oraşului.
Primul poet român sfâşiat de roţile secolului XX - acest criminal de rang
Cu victime celebre, te-a sortit şi pe tine la o cotitură a patimilor,
Pe când voiai s-o ştergi în paradis - nimic nu se iartă. Pierderi fără margini din om în om.
Te cunosc foarte bine - băiat teribil,
Tu, care la vârsta ce-o am eu acum,
Erai înger demult şi globul capului tău îngheţat
Rotunjea pământul. Steaua ta mortuară pe sfori de smoală
Orbecăia în lămpile acestui neam tras pe roată
În fiecare anotimp de nenumărate ori.
Aveai buzele groase - încă mai su­geau ţâţele unei lupoaice din Moldova,
Cuibărită sub podurile Dâmboviţei.
Ai aruncat pe mesele localurilor, fălos,
Câţiva şobolani ciumaţi,
Scoşi din guler, groşi, din pupitrele dogmei.
Ai cântat apoi straniu pentru urechile viteazului Ulise,
legat de catarg.
Te-ai îmbătat peste măsură, fir-ar a naibii de treabă,
Când ai văzut pământul - pahare sparte şi arcuşuri înecate
Pluteau la pupa corăbiei şi tu credeai că e Ithaca,
Un val mânios cu alge putrede te-a înghiontit în spate,
Corurile memoriei, în aripa albatroşilor, abia se deşteptau.
Zăgazurile s-au rupt, malurile
se-ndepărtară,
Corabia suptă de curenţi, dezumflată,
Osia bolţii, înşurubată-n eter, străjuia din principiu.
Moartea pentru cei vii nu rezolvă nimic,
Aşază totul iarăşi sub cumpăna ca la-nceputuri,
Şi se părea că în sfârşit o peşteră de voci e suprimată.
Aceleaşi viscole păroase troienesc porţile Orientului,
Aceiaşi nori târâţi din munţi pe jos de umbra vulturilor
Deasupra mormântului în care harfa lui Orfeu îmbătrâneşte,
Doar corzile ploii şi caprele văduve
Îşi freacă ţâţele mohorâte de venele ei ţepene,
Şi vaierul cucuvaielor înfundate în crăpăturile nopţii,
Prin gheara destinului îşi picură otrava în ceştile luminii.
Aceiaşi sori căzători îşi depun rotundul stingerii în lacrimile noastre.
Dar setea creşterii ce-alungă înspăimântată
Inelele din mână-n mână, sub zodia lui Marte,
Şi corul de noroc ce-şi sapă temelia
La subţioara firavului trup -
O pată de cenuşă pe covor - sărutul frigului după iubirea noastră.
O, vremi grozave ce împânziţi cu flăcări
Ogorul frământat de mărăcini
Ceafa racului se umflă-n jug
De-atâtea drumuri trase după sine,
Copita limbii mele îşi coace sur sămânţa
În urma ce o lasă în spartele oglinzi.
Doamne! Cât fum ascunde-n sine freamătul încă verde
Ce-l laudă furtuna bâlbâind.
De-aş avea spirit în cap şi ochii mei
Ar fi văgăuni în care viperele năpârlesc,
Mi-aş da foc, blestemând cu o mână şi cu cealaltă
Aş stăvili amarul să nu-mi curgă-n blid.
Prăpastia cine s-o sape, dacă nu poetul?
Cine să cadă-n ea, dacă nu el?
Cu ce drept trezeşte graiul meu
Armele tale cufundate?
Poetul - coroană de spini pe fruntea generaţiei.


Nu ştiu dacă, la sfârşit, când s-a aşezat, în aplauzele hohotitoare ale sălii, nu i-a curs sânge din nas. Poate că nu, dar mie mi s-a părut că ultima iscălitură a lui Ioan Alexandru pe acest poem, el o dădea cu sânge. Multe dintre blocurile verbale pe care le prăvălise asupra noastră nu erau finisate. Metaforele nu aveau suficientă congruenţă, fiecare în sine şi toate împreună. De unde "ceafa racului", cum adică să spui "copita limbii mele"? Ce e versul "corurile memoriei, în aripa albatroşilor, abia se deşteptau"? Se pot pune o mie de întrebări şi se pot refuza o mie de răspunsuri, dar senzaţia finală este de suprem delir controlat, în timp ce iese din gura unei fantome. Poemul dedicat lui Labiş conţine revelaţii pentru eternitate, deşi cuvintele care le compun şi le îmbracă sunt dezacordate şi urâcioase: "În faţa hărţilor abstracte ale neantului/ Am stat năuc fără cuvânt - pieptul meu ghemuit în iarnă/ Lângă un foc iluzoriu - memoriei sângelui lui Nicolae Labiş,/ Împrăştiat pe străzile oraşului./ Primul poet român sfâşiat de roţile secolului XX - acest criminal de rang/ Cu victime celebre, te-a sortit şi pe tine la o cotitură a patimilor/ Pe când voiai s-o ştergi în paradis - nimic nu se iartă./ Pierderi fără margini din om în om."

În aceeaşi manieră prozoasă, zgrunţuroasă, indigerabilă, e scris şi un alt genial poem, dedicat tragediei cailor, în epoca în care ideologii tractorismului considerau caii drept nişte animale costisitoare şi ineficiente. Ioan Alexandru a scris amar şi memorabil pentru cai această "Elegie":

S-au scumpit caii aşa cum se scumpeşte
Apa în nori, pe vreme de secetă.
 
Prea mult rod pământul în loc să crească
Grâul şi greierii
Şi-n goana lor nebună, când se trezeşte
Sângele de viperă în ei, îngroapă colţul ierbii sub copite.
Lapte nu dau decât pentru sugacii lor căzuţi pe patru labe.
Din nu ştiu ce îndemn,
Nechezul lor mereu înseamnă toamnă
Şi nu pot trage-n brazdă mai mult
Decât un plug - când dau de greu
Şi sunt bătuţi (desigur)
Rup hamurile scumpe
Din piele-adevărată,
Şi piele-i talpă bună,
Pe cizme soldăţeşti,
Şi prea aleg cu botul apa - limpede
Să fie - şi-apoi copiii numai călăreţi visează
Şi prea nu dorm ei pe podeaua udă,
Neţesălaţi şi nehrăniţi la timp.
Şi când sunt singuri şi e vânt,
I-apucă o tăcere în trei picioare
Şi-adorm visând,
Ca nişte sfincşi de piatră,
Şi-apoi 's-aşa de mulţi -
Trebuie vaci cu lapte cuminţi
Care se lasă de două-trei ori mulse,
Cât soarele se mută din zori la asfinţit.

Astfel, toţi caii - s-a hotărât să piară,
Era o vânătoare de coame peste tot,
Arcaşi trăind până acum în umbră
Şi-au scos din tinde vechile săgeţi.
Din cozi s-au făcut bidinele
Şi-n catedrale, perne sub genunchi,
Din copite, clei pentru lipit afişe.
Şi căsăpiţi - cadavrele la porci ce-i mestecau
Cu poftă-ngrozitoare.

S-au scris şi cântece frumoase despre cai,
Cum trec spre abatoare slăbănogi,
Mânaţi de floarea soarelui către apus.
Golul atletic rămas în aer după
Prăpădul lor ne e un fel de laţ ce ne
Înăduşe pe toţi când ne ridică luna
Capul de pe humă.


Am recitit Blaga când deja îm­plinisem 60 de ani, pentru a-mi redeştepta conexiunile posibile. Şi conexiunea Alexandru-Blaga e oricând posibilă, dar parcă nici Blaga n-a dat o astfel de întruchipare acestei imateriale injustiţii care pluteşte peste satul românesc în "Dealuri":

Dar nunţile la noi, pline de coamele cailor
Şi clopote roşcate la hamuri cu panglici tricolore,
La căpăstru mânjii duc frunze ţepene de stejar
Şi burţile iepelor sunt pline de praf şi sudoare.
 
Peste atâtea dealuri umblă roţile din Ardeal,
Că bărbaţii sunt aduşi puţin de umeri
Şi toţi copacii în păduri cresc noaptea
Numa-n rădăcină.
 
Circulă firul vieţii pe sub pământ aici
Şi-n capul drumului sfârşit
Cască mereu un gol unde se nasc vârtejuri reci
Ce se reped în cer
Cu toate suferinţele.
Însetaţi de rod îmbătrânesc prunii
În toate văgăunile.
Ruginesc plugurile întinse lângă garduri,
Straniu legate între ele.
Şi noaptea-n casele de piatră
Se săvârşeşte nedreptatea fratelui mai mare.