Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă surprinde faptul că, din ce în ce mai multă lume preferă stilul vintage (mă rog, fiecare ce înţelege prin asta) şi că designul contemporan este pur şi simplu detestat, la noi. Cultura pentru haine şi accesorii vechi sau retro şi pentru lucruri „second hand” ponosite, mirosind a naftalină a ajuns pe primul loc în alegerea publicului amator de târguri si chilipiruri, cel puţin în Bucureşti.
Deja mie mi se pare o manifestare alarmantă. Acest fenomen a avut amploare în America, acum vreo 20 de ani, a fost ca un „trend” (dar la alt nivel de percepţie) lansat de nume ca Dita von Teese sau Kate Moss dar, în România, a atins cote nebănuite şi nelimitate. Pare mai accesibil, mai ieftin şi mai simplu de achiziţionat sau tinerii de 18-25 de ani nu pot trăi decât cu nostalgia bunicilor? Sau, pur şi simplu comorile din pod şi din lăzile de zestre ale părinţilor fac din cultul „vintage” un mijloc de câştig şi, automat, convertirea la acest stil de viaţă? Nu spun „nu pentru vintage”! Mi-ar plăcea să am câte o piesă Chanel, Givenchy sau Dior sau orice unicat din anii ’20-’30, mi se pare cel mai rafinat lucru, mi se pare că asta înseamnă STIL. Dar nu pot să înţeleg cum să vii la târguri şi să îţi alcătuieşti garderoba din haine vechi şi purtate, inoculându-ţi ideea că fac parte din curentul „vintage”. „Vintage” nu inseamna asta! „Vintage” înseamnă unicate, piese de cea mai bună calitate din materiale rare, artizanale, înseamnă haute couture semnat de creatorii vremii. Vintage înseamnă anii 1920-1980 şi, da, este un fenomen pe care îl apreciez şi îl ador dar cu măsură.
Week-end-ul trecut, am participat (în premieră) la un târg de design (cum mi-a fost descris în prezentare), unde mă aşteptam să particip alături de alţi designeri. M-am gândit la nou şi la contemporaneitate. Aflat la ediţia a 7-a, într-o vilă veche, frumoasă, târgul a găzduit mulţi expozanţi de haine şi accesorii vintage (unele chiar de foarte bună calitate), iar publicul a venit exact pentru asta. Cu stupoare am constatat că nimeni nu se aştepta să găsească ceva nou, culori, linii, materiale moderne, de avangardism nici nu se pune problema. Totuşi, pentru mine, a fost interesant ca experienţă şi percepţie. Am înţeles de ce nu am văzut expozanţi tineri designeri care îşi prezintă colecţiile de două ori pe an, am aflat poveşti de culise şi poveşti ale oamenilor care participă la fiecare târg de acest fel (indiferent de loc şi de nume) şi acum ştiu de ce hainele cu forme şi croiuri contemporane stau în showroom-uri sau zac în ateliere şi de ce pentru fiecare designer trebuie să existe două colecţii: una de prezentare, personală, exclusivistă şi una pentru public, accesibilă şi apropiată de această hipnoză pentru „vintage”.
Eu nu am avut nimic vintage, genţile mele erau expuse aşa, cam ca la muzeu, unul contemporan. Am avut un public restrâns dar m-a surprins şi l-am surprins pentru că, până, la urmă, înspre finalul celor două zile de târg, am realizat şi scopul prezenţei mele acolo: acela de a-mi găsi, din publicul aparent greu de imaginat, publicul meu! Şi faptul că, printre amatorii de „vintage” cu orice preţ, mi-am găsit şi eu destul de mulţi consumatori de stil „non vintage”, a fost cea mai mare realizare. De fapt, dacă mă gândesc bine, cele două zile au fost feerice, au fost ca într-un spectacol bun de teatru, fascinant, cu personaje, parcă venit din piesele lui Eugen Ionesco. Mi-am găsit un public abstract dar, paradoxal, extrem de real, dacă stau să-l analizez dincolo de aşteptări. De la două fetiţe de 4 ani, care s-au bătut efectiv pe cărţile mele de vizită, până la bărbaţi foarte boemi (de 28-35 de ani), mahmuri, veniţi de dimineaţă cu cafeaua în mână, direct din club, bucuroşi că există cineva care face şi genţi bărbăteşti „cool” sau „marfă”, până la doamne rafinate de 65 de ani, care îşi cunoşteau exact stilul.
Mi-aş dori un târg de design contemporan unde să participe toţi designerii români consacraţi sau debutanţi care ar putea atrage şi educa un public larg, într-un singur loc, nonconformist. Poate că aşa, cultul pentru „all vintage” ar intra într-o altă formă de manifestare, mai rară şi mult mai căutată, implicit apreciată la adevărata ei valoare. Pe curând!
Citește pe Antena3.ro
