Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Am luat geamantanul si am inceput sa-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit pana n-a fost gata. L-am inchis si l-am dus pe hol, ca sa-mi fie clar ca plec. Cand a venit mama, a fost socata. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am inteles din tacerea ei ca accepta sa plec", ne povesteste studenta Ana-Maria Lebada. Mama, insa, se framanta: cum sa-si lase copilul sa plece asa, fara nici un ban, din Botosani tocmai la New York? Initial, o amenintase ca nu-i da voie sa plece pana nu face rost macar de banii de chirie si de mancare pe primul semestru. Vroia s-o stie in siguranta acolo, la capatul pamantului, unde pleca. N-avea ea de unde sa stie ca fiica ei urma sa faca performanta la New York, invatand pe branci si mancand zilnic paine cu gem.
"Sunt doua feluri de a trai: ca si cum n-ar exista miracole si ca si cum totul e un miracol"
"In zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scaldata in sudoare. Plecam la New York fara nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atat. Ma imaginam dormind in biserici sau in adaposturi pentru saraci, sau ascunzandu-ma in biblioteca inainte de ora inchiderii. Efectiv, plecam fara nici un ban sa-mi urmez un vis". Acela de a face un master de Antropologie Socioculturala la Columbia University. De ce? Fiindca aflase ca acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea sa faca in viata: sa lucreze in echipele de arhitecti care proiecteaza cartiere cu imigranti.
Pana atunci facuse SNSPA-ul, fusese la studii in Belgia, cu bursa si obtinuse si cateva premii. Dar pentru toate astea nu-i trebuiesera prea multi bani. Columbia University devenise dintr-o data marea tinta a vietii ei.
Ca s-o ajute, mama - medic de familie – si tatal - inginer electronist – facusera anterior un credit pentru taxa ei de primul semestru (23.000 de dolari). Mai mult nu si-au permis. Or, tot masterul facea o avere: 45.000 de dolari. De unde sa plateasca fiica atata banet si, mai ales, de unde sa mai faca si rost de bani ca sa traiasca? Parea imposibil.
In ziua in care si-a facut geamantanul, insa, fata s-a uitat in jurul ei si a dat cu nasul de doua panouri motivationale pe care si le pusese singura in camera, mai demult. "Printasem in format mare poze cu New York si cu Universitatea. Tot ce facusem in ultimul an fusese ca sa ajung acolo. Si mi-am amintit ca Einstein zicea ca sunt doua feluri de a trai: ca si cum n-ar exista miracole si ca si cum totul e un miracol. Eu sunt in a doua categorie", ne povesteste Ana-Maria.
Si asa a si fost. Primul a sosit chiar cu doua zile inainte sa decoleze, cand persoana care i-a promis ca-i ofera cazare cateva zile s-a razgandit. Dupa ce a facut un atac de panica, miracolul a venit de nicaieri: o cunostinta a ajutat-o sa se cazeze o vreme in casa unui profesor roman de care ea n-auzise niciodata. "Timp de 10 zile am locuit cu el si cu familia lui in Manhattan, unde mi s-a oferit . cazare, masa si sprijin, desi ei atunci ma vedeau pentru prima data".
Apoi, cand tocmai se gandea ca nu va avea cu ce plati chiria dupa ce pleaca de acolo, salvarea a venit de la prietena ei care lucra in State prin programul Work and Travel. Pur si simplu i-a imprumutat toti banii munciti de ea o vara intreaga, fara termen de inapoiere. Cu banii aceia, Ana-Maria si-a platit chiria si mancarea pe doua luni.
"Am plecat la jumatatea cursului fiindca mi-era prea foame si nu ma mai puteam concentra"
Acum doua luni, ea sosise la New York cu speranta ca se va angaja. Insa n-a avut cum: ca student international e nevoita sa ia cinci cursuri pentru avansati, adica dublu fata de ceilalti studenti. Nu numai ca n-are timp sa munceasca, dar de abia are timp sa invete. Iar de carti nu se poate dezlipi. "Cursurile sunt pur si simplu extraordinare, iar cartile sunt atat de bune ca-mi vine sa plang", zice. Nici nu mai conteaza ca meniul ei zilnic inseamna paine cu gem sau unt de arahide si paste cu sos de rosii. Si rar de tot, o data la trei saptamani, cate un fruct. Conteaza ce invata la cursuri – adica lucruri pe care un om obisnuit abia le-ar pricepe: "Ma intereseaza mult efectul terapeutic al arhitecturii si modul in care ea contribuie la ameliorarea angoaselor psihologice ale oamenilor. Vreau sa studiez cartierele de locuinte colective din orasele foarte mari (megacities), care sunt locuite de obicei de imigranti, si care devin un spatiu extrem de tensionat, de negociere a problemei identitare".
Odata, insa, in miezul unei splendori de curs, i s-a rupt filmul: "Am plecat la jumatatea cursului fiindca mi-era prea foame si nu ma mai puteam concentra. As fi vrut sa-mi cumpar o ciocolatica, ceva, dar aveam doar 90 de centi in buzunar. Si totul, la fiecare chiosc, magazin sau automat, era minimum un dolar", mai povesteste Ana-Maria. N-are bani nici de detergent, isi spala rufele la robinet, cu samponul primit in dar de la o prietena.
Ca sa faca si semestrul urmator ii mai trebuie 22.000 de dolari pe care nu-i are. Din cauza asta, daca in vreo zi apuca sa manance pe saturate, se simte vinovata. "Mi-e foarte teama ca nu voi avea cum sa raman. Si ca fix acum, cand am gasit o cercetare in care cred cu toata inima, nu voi mai putea plati scoala", zice.
Fenomenul "Pay it forward" chiar exista. Cum e sa faci scoala cu ajutorul "oamenilor buni"
Acum, dupa doua luni de Columbia, fata a tras linie si a concluzionat: a reusit sa faca primul semestru aproape numai "cu bani primiti de la oamenii buni".
"Pe mine ma tin in scoala prietenii mei", ne-a spus. Si ni i-a insirat pe nerasuflate: un om de afaceri care atunci o vedea pentru prima data si care i-a intins senin banii, spunandu-i simplu: "Ai vise frumoase. Urmeaza-le", un alt afacerist, amic cu parintii ei care, desi n-o mai vazuse de 12 ani, i-a platit biletul de avion. Apoi, unchii i-au dat bani de carti, iar altcineva a sarit sa o ajute cu taxele pentru viza, explicandu-i: "Am si eu o fata la Medicina si stiu cum e sa fii tanar si sa vrei sa faci ceva in viata".
Pe toate astea le-a insirat pe blog, iar povestea ei a inceput sa circule. Si surpriza, iar au curs miracolele. O cititoare i-a trimis urmatorul mesaj: 'Unde iti pot trimite niste gologani, ca de’, o masa delicioasa e intotdeauna binevenita. Eu stiu ce inseamna sa traiesti cu doi dolari pe saptamana. Cat am iti dau... caci asa mi-am promis in 2005, cand un necunoscut mi-a cumparat un intreg hamburger intr-o benzinarie si o cartela sa ii sun pe ai mei!".
Iar sora unei prietene pe care o mai vazuse doar o singura data in viata i-a trimis bani cu urmatoarea explicatie: "Acum 6, 7 ani cautam bani de plecat cu bursa Socrates in Spania. Dupa mai bine de doua saptamani, eu nu aveam bani nici de pus in cont ca sa arat un extras la ambasada pentru viza. In ultima zi, cand trebuia sa plec spre Bucuresti la ora 5, ii povesteam tatei in birou cum sta treaba. Din intamplare acolo era o doctorita. A tras cu urechea, apoi a spus: sa il sun pe sotul meu, poate are o mie de euro. Si sotul chiar avea mia de euro in buzunarul unui costum de acasa. In doua ore aveam bagajele pregatite si banii depusi in mana unui casier de la banca". Banii i-a inapoiat imediat, dar daca n-ar fi ajutat-o doctorita n-ar fi avut cu ce pleca atunci in Spania. Acolo, mai povesteste, "tonomatele alea cu dulciuri care imi faceau mereu cu ochiul si cosul de cumparaturi pe care incercam sa il umplu mereu cu produse sub un euro, toate acestea au facut parte din lectia mea de supravietuire".
Acum, pe principiul celebrului film "Pay it forward", Ana Maria s-a decis sa ajute si ea mai departe, asa cum si altii au facut-o pentru ea. Lupta sa-l ajute pe Catalin Sandu, doctorul rezident care, la 25 de ani, are nevoie de 200.000 de euro pentru a se salva de cancer. Intreaga poveste i-a postat-o pe blog. (www.anamarialebada.ro/payitforward/). Asa, spera ea, va putea oferi mai departe un strop din ceea ce necunoscutii si prietenii i-au oferit ei.
"Sunt doua feluri de a trai: ca si cum n-ar exista miracole si ca si cum totul e un miracol"
"In zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scaldata in sudoare. Plecam la New York fara nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atat. Ma imaginam dormind in biserici sau in adaposturi pentru saraci, sau ascunzandu-ma in biblioteca inainte de ora inchiderii. Efectiv, plecam fara nici un ban sa-mi urmez un vis". Acela de a face un master de Antropologie Socioculturala la Columbia University. De ce? Fiindca aflase ca acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea sa faca in viata: sa lucreze in echipele de arhitecti care proiecteaza cartiere cu imigranti.
Pana atunci facuse SNSPA-ul, fusese la studii in Belgia, cu bursa si obtinuse si cateva premii. Dar pentru toate astea nu-i trebuiesera prea multi bani. Columbia University devenise dintr-o data marea tinta a vietii ei.
Ca s-o ajute, mama - medic de familie – si tatal - inginer electronist – facusera anterior un credit pentru taxa ei de primul semestru (23.000 de dolari). Mai mult nu si-au permis. Or, tot masterul facea o avere: 45.000 de dolari. De unde sa plateasca fiica atata banet si, mai ales, de unde sa mai faca si rost de bani ca sa traiasca? Parea imposibil.
In ziua in care si-a facut geamantanul, insa, fata s-a uitat in jurul ei si a dat cu nasul de doua panouri motivationale pe care si le pusese singura in camera, mai demult. "Printasem in format mare poze cu New York si cu Universitatea. Tot ce facusem in ultimul an fusese ca sa ajung acolo. Si mi-am amintit ca Einstein zicea ca sunt doua feluri de a trai: ca si cum n-ar exista miracole si ca si cum totul e un miracol. Eu sunt in a doua categorie", ne povesteste Ana-Maria.
Si asa a si fost. Primul a sosit chiar cu doua zile inainte sa decoleze, cand persoana care i-a promis ca-i ofera cazare cateva zile s-a razgandit. Dupa ce a facut un atac de panica, miracolul a venit de nicaieri: o cunostinta a ajutat-o sa se cazeze o vreme in casa unui profesor roman de care ea n-auzise niciodata. "Timp de 10 zile am locuit cu el si cu familia lui in Manhattan, unde mi s-a oferit . cazare, masa si sprijin, desi ei atunci ma vedeau pentru prima data".
Apoi, cand tocmai se gandea ca nu va avea cu ce plati chiria dupa ce pleaca de acolo, salvarea a venit de la prietena ei care lucra in State prin programul Work and Travel. Pur si simplu i-a imprumutat toti banii munciti de ea o vara intreaga, fara termen de inapoiere. Cu banii aceia, Ana-Maria si-a platit chiria si mancarea pe doua luni.
"Am plecat la jumatatea cursului fiindca mi-era prea foame si nu ma mai puteam concentra"
Acum doua luni, ea sosise la New York cu speranta ca se va angaja. Insa n-a avut cum: ca student international e nevoita sa ia cinci cursuri pentru avansati, adica dublu fata de ceilalti studenti. Nu numai ca n-are timp sa munceasca, dar de abia are timp sa invete. Iar de carti nu se poate dezlipi. "Cursurile sunt pur si simplu extraordinare, iar cartile sunt atat de bune ca-mi vine sa plang", zice. Nici nu mai conteaza ca meniul ei zilnic inseamna paine cu gem sau unt de arahide si paste cu sos de rosii. Si rar de tot, o data la trei saptamani, cate un fruct. Conteaza ce invata la cursuri – adica lucruri pe care un om obisnuit abia le-ar pricepe: "Ma intereseaza mult efectul terapeutic al arhitecturii si modul in care ea contribuie la ameliorarea angoaselor psihologice ale oamenilor. Vreau sa studiez cartierele de locuinte colective din orasele foarte mari (megacities), care sunt locuite de obicei de imigranti, si care devin un spatiu extrem de tensionat, de negociere a problemei identitare".
Odata, insa, in miezul unei splendori de curs, i s-a rupt filmul: "Am plecat la jumatatea cursului fiindca mi-era prea foame si nu ma mai puteam concentra. As fi vrut sa-mi cumpar o ciocolatica, ceva, dar aveam doar 90 de centi in buzunar. Si totul, la fiecare chiosc, magazin sau automat, era minimum un dolar", mai povesteste Ana-Maria. N-are bani nici de detergent, isi spala rufele la robinet, cu samponul primit in dar de la o prietena.
Ca sa faca si semestrul urmator ii mai trebuie 22.000 de dolari pe care nu-i are. Din cauza asta, daca in vreo zi apuca sa manance pe saturate, se simte vinovata. "Mi-e foarte teama ca nu voi avea cum sa raman. Si ca fix acum, cand am gasit o cercetare in care cred cu toata inima, nu voi mai putea plati scoala", zice.
Fenomenul "Pay it forward" chiar exista. Cum e sa faci scoala cu ajutorul "oamenilor buni"
Acum, dupa doua luni de Columbia, fata a tras linie si a concluzionat: a reusit sa faca primul semestru aproape numai "cu bani primiti de la oamenii buni".
"Pe mine ma tin in scoala prietenii mei", ne-a spus. Si ni i-a insirat pe nerasuflate: un om de afaceri care atunci o vedea pentru prima data si care i-a intins senin banii, spunandu-i simplu: "Ai vise frumoase. Urmeaza-le", un alt afacerist, amic cu parintii ei care, desi n-o mai vazuse de 12 ani, i-a platit biletul de avion. Apoi, unchii i-au dat bani de carti, iar altcineva a sarit sa o ajute cu taxele pentru viza, explicandu-i: "Am si eu o fata la Medicina si stiu cum e sa fii tanar si sa vrei sa faci ceva in viata".
Pe toate astea le-a insirat pe blog, iar povestea ei a inceput sa circule. Si surpriza, iar au curs miracolele. O cititoare i-a trimis urmatorul mesaj: 'Unde iti pot trimite niste gologani, ca de’, o masa delicioasa e intotdeauna binevenita. Eu stiu ce inseamna sa traiesti cu doi dolari pe saptamana. Cat am iti dau... caci asa mi-am promis in 2005, cand un necunoscut mi-a cumparat un intreg hamburger intr-o benzinarie si o cartela sa ii sun pe ai mei!".
Iar sora unei prietene pe care o mai vazuse doar o singura data in viata i-a trimis bani cu urmatoarea explicatie: "Acum 6, 7 ani cautam bani de plecat cu bursa Socrates in Spania. Dupa mai bine de doua saptamani, eu nu aveam bani nici de pus in cont ca sa arat un extras la ambasada pentru viza. In ultima zi, cand trebuia sa plec spre Bucuresti la ora 5, ii povesteam tatei in birou cum sta treaba. Din intamplare acolo era o doctorita. A tras cu urechea, apoi a spus: sa il sun pe sotul meu, poate are o mie de euro. Si sotul chiar avea mia de euro in buzunarul unui costum de acasa. In doua ore aveam bagajele pregatite si banii depusi in mana unui casier de la banca". Banii i-a inapoiat imediat, dar daca n-ar fi ajutat-o doctorita n-ar fi avut cu ce pleca atunci in Spania. Acolo, mai povesteste, "tonomatele alea cu dulciuri care imi faceau mereu cu ochiul si cosul de cumparaturi pe care incercam sa il umplu mereu cu produse sub un euro, toate acestea au facut parte din lectia mea de supravietuire".
Acum, pe principiul celebrului film "Pay it forward", Ana Maria s-a decis sa ajute si ea mai departe, asa cum si altii au facut-o pentru ea. Lupta sa-l ajute pe Catalin Sandu, doctorul rezident care, la 25 de ani, are nevoie de 200.000 de euro pentru a se salva de cancer. Intreaga poveste i-a postat-o pe blog. (www.anamarialebada.ro/payitforward/). Asa, spera ea, va putea oferi mai departe un strop din ceea ce necunoscutii si prietenii i-au oferit ei.
Citește pe Antena3.ro
