The Times, despre Nadia: "A fost perfectă şi a devenit fabuloasă"

A fost perfectă în 1976. Acum, la 33 de ani după inegalabilele performanţe olimpice de la Montreal, este pur şi simplu fabuloasă. Aşa este prezentată Nadia Comăneci într-un articol de două pagini realizat de prestigiosul cotidian britanic The Times, pe care Jurnalul Naţional vi-l prezintă integral.

---

"Vineri, am cunoscut perfecţiunea. Numele ei este Nadia. Nadia Comăneci, cine altcineva? Poate singura persoană de pe planetă al cărei nume este asociat instantaneu cu noţiunea de perfecţiune, pentru care a fost omagiată de 33 de ani încoace. O «povară» pe care Nadia pare să o ducă pe umeri cu mare uşurinţă. «Perfecţiunea? Nu ştiu dacă există», spune ea. În cazul acesta, Nadia, aruncă o privire pe listele de note! Pentru că la Olimpiada din 1976 de la Montreal ai obţinut de şapte ori nota 10 din 10. De şapte ori, nişte arbitri hipercritici şi excelent pregătiţi au decis că Nadia Comăneci este dincolo de orice îmbunătăţire.

A realizat ceea ce nimeni nu mai realizase: a dus acest sport dincolo de limitele impuse de logică până la punctul dincolo de care nici o îmbunătăţire nu mai este posibilă. «Zece, zece, mereu nota de 10», spune ea. «Pare să conteze mai mult decât medaliile. Am ştiut de pe atunci că este o mare performanţă, dar nu aveam idee că este o performanţă atât de mare.»

Perfecţiune? Nici vorbă. Comăneci vrea să puncteze clar acest lucru. La acel exerciţiu memorabil, de neuitat, de la bârnă (care poate fi vizionat şi pe YouTube) au existat greşeli. «Îmi amintesc că uneori m-am dezechilibrat puţin. Mi-am spus: nu, nu pot, n-am voie să fac vreo greşeală, doar e Olimpiada! A existat o greşeală, dar numai eu am ştiut că am făcut-o. Nu s-a văzut. Şi dacă priveşti acum înregistrarea cu exerciţiul, tot nu se vede.»

Un rol crucial în acele câteva zile extraordinare pentru sport l-a jucat, poate, tocmai capacitatea de a simţi o potenţială greşeală ­ sau, şi mai bine, capacitatea de a o preveni. Astfel, iar şi iar, nota, zecele perfect. De fapt, tabela nu indica nota 10. Nu era programată pentru perfecţiune. Prin urmare, nota afişată a fost 1.0. «N-a fost perfect, mi-a ieşit mai bine la antrenamente», spune Nadia. «Dar cred că a fost mai bine decât toate celelalte concurente, iar celei dinaintea mea tocmai îi dăduseră 9,95. Ce puteau face? Pe-atunci eram atât de naivă, am crezut că poate arbitrii încearcă să-mi ridice moralul.»

În definitiv, nu avea decât 14 ani. Un copil. Iar regulile de acum nu i-ar permite să concureze, lucru care o revoltă. Dar, copil fiind, în febra competiţiei, a fost dăruită cu un calm venit parcă din altă lume: concursurile nu erau un chin, ci o alegere personală. Era un copil de 14 ani, dar un copil remarcabil nu doar prin capacitatea de a executa exerciţii dificile, ci şi prin abilitatea de a găsi calmul şi siguranţa de sine în care constă cel mai important test al nervilor pentru un sportiv.

Îi este uşor să vorbească despre anii de glorie. Îşi aminteşte aproape fotografic, cadru cu cadru, tot ce s-a întâmplat şi pe toţi oamenii pe care i-a cunoscut. Vorbeşte despre toate ca şi cum ar fi fost ieri. A trecut prin multe de atunci, dar nu e nici într-o fază de negare a zilelor de glorie, nici nu revine obsesiv la acele momente. Poate că acesta este cel mai important câştig: să fi obţinut totul, tot ce ţi-a stat în putinţă şi, odată cu asta, tot ce-ar fi putut oricine altcineva să obţină în disciplina ta, în care ai excelat. Şi să fi făcut toate acestea pe când erai copil. Iar apoi să trăieşti, ca adult, fără nostalgie şi amărăciune.
Nadia pare să fi găsit echilibrul, deşi echilibrul a fost dintotdeauna punctul ei forte. Este şi extrem de amuzantă şi plăcută. Ne-am cunoscut la arena O2 din în sud-estul Londrei, unde se desfăşurau Campionatele Mondiale de Gimnastică şi unde ea se afla în calitate de... Nadia Comăneci. A fost o gură de aer proaspăt să pot realiza un interviu cu cineva care răspunde la întrebări şi nu caută în ele capcane ascunse. Cineva care îşi spune părerea. Are 47 de ani şi arată senzaţional, chiar dacă tocmai a coborât din avionul cu care a venit de la Chicago. Şi încă ştie să facă spectacol, aşa cum a făcut în timpul acestui interviu. A fost scânteietoare, de parcă am fi stat la un pahar-două de şampanie.

După ce a câştigat trei medalii de aur la Montreal a făcut o pauză de câteva luni. A decis că vrea să continue şi a obţinut încă două medalii de aur, la Olimpiada de la Moscova, patru ani mai târziu. Tot ce a făcut a fost alegerea ei. A insistat asupra acestui lucru. A vrut să fie cea mai bună şi a fost gata să muncească oricât a fost nevoie pentru a-şi atinge scopul.

Antrenorul ei, Bela Karoly, care a fugit ulterior în SUA, obişnuia să-i dea să repete de mai multe ori un exerciţiu sau un element. «Dacă trebuia să fac un lucru de 10 ori, îl făceam de 12 sau de 14. Aşa sunt eu. Aşa am fost dintotdeauna. Când aveam 5 ani şi am participat la un concurs de mers pe tricicletă, mi-am dorit extrem de mult să câştig şi am câştigat.» Niciodată nu l-a considerat pe Karoly agresiv sau brutal. Şi-a dorit mereu să lucreze bine - tânjind după perfecţiune - şi cerea de la ea mai mult decât însuşi antrenorul. «Ca să ajungi la aşa un rezultat, singura reţetă este muncă, muncă şi iar muncă. Nu există o cale mai uşoară. Am învăţat asta de la tatăl meu. Era mecanic. Nu avea maşină, aşa că în fiecare zi mergea pe jos la muncă preţ de o oră şi jumătate. Iar seara, înapoi acasă», povesteşte Nadia.

După retragerea din viaţa sportivă, a continuat să trăiască în România. Era considerată un bun naţional, dar avea un salariu mic şi nu avea voie să plece din ţară. A negat întotdeauna că ar fi fost violată de Nicu Ceauşescu, fiul fostului dictator român. Într-un sfârşit, a fugit din ţară şi a avut parte de vremuri grele. Pe care le minimizează acum. «E la fel pentru toată lumea.»

Acum este măritată, antrenează mici gimnaste şi se implică în acţiuni caritabile. Împreună cu un preot din Bucureşti a deschis, în România, Spitalul pentru Copii Nadia Comăneci. «Am muncit patru ani şi jumătate la acest proiect şi sunt foarte, foarte fericită pentru ce am reuşit», spune ea.

Comăneci vizitează România de şase ori pe ani, dar trăieşte în SUA împreună cu soţul ei şi cu băieţelul lor, Dylan, în vârstă de 3 ani şi jumătate. A supravieţuit perfecţiunii, traumei provocate de uriaşele, dar timpuriile succese de la vârsta de 14 ani, ştiind că deja a realizat tot ce putea realiza mai valoros. În mod ciudat, această persoană care îşi executa exerciţiile cu o perfecţiune de gheaţă este plină de viaţă, de voie-bună şi gata să intre-n legătură cu lumea.

Dumnezeule, a fost extraordinară! Acea zi la Montreal, când a dansat pe bârnă de parcă ar fi fost la sol, ştiind că e de neconceput să facă o greşeală pentru că se afla la Olimpiadă... Era perfectă atunci. Acum e de-a dreptul fabuloasă, dar e şi acesta un rezultat destul de bun."


FATA DE AUR
Nadia Comăneci s-a născut la 12 noiembrie 1961, în România
A început gimnastica încă de la grădiniţă. Când avea 7 ani, s-a clasat pe locul 13 la Campionatele Naţionale ale României. Un an mai târziu avea să devină campioană naţională.
În 1975, la vârsta de 13 ani, a câştigat titlul european la individual compus şi medalii de aur la fiecare aparat, mai puţin la sol, unde a luat argintul.
Un an mai târziu a participat la Olimpiada de la Montreal, unde a primit nu mai puţin de şapte note de 10. A luat aur la paralele, bârnă şi individual compus, argint cu echipa şi bronz la sol.
A avut o infecţie a sângelui pe timpul Campionatului Mondial din 1979, dar a ieşit din spital pentru a lua un 9,95 la bârnă, notă care a ajutat România să câştige prima medialie de aur la echipe.
A luat aur la bârnă şi la sol la Olimpiada din 1980 de la Moscova, ca după un an să se retragă din activitate.
Din 2001 a primit cetăţenie americană. În 2006 a născut primul copil.

Campioane la 14 ani
"Dacă în 2012 ar avea 14 ani şi ar fi cea mai bună gimnastă din lume, Nadia nu ar avea voie să ia parte la Olimpiada de la Londra. Ar fi considerată prea mică. Reguli datând din 1997 prevăd că toate concurentele trebuie să aibă cel puţin 16 ani. Iar Nadia este împotriva acestor reguli. «Ca să fii campioană la 16 ani trebuie să fii o foarte bună gimnastă încă de la vârsta de 13 ani», spune Nadia. «Trebuie să deprinzi toată munca înainte să ai 16 ani. Copiii doresc să acumuleze, să înveţe şi pot fi pregătiţi la 14 ani. Atâta atitudine protectoare faţă de fete e deja o formă de discriminare. Unele fete sunt mult mai puternice decât băieţii.»  Motivul pentru care regula privind vârsta concurentelor a fost schimbată este teama că micile sportive sunt bruscate, forţate dincolo de limitele lor, exploatate, abuzate. Comăneci crede că, în cazul ei, n-a fost cazul. «Nimeni nu m-a forţat. A fost decizia mea. Obişnuiam să mă antrenez şapte ore pe zi şi o făceam cu plăcere», spune Nadia. «Mai important decât dorinţa de a le proteja este ca oamenii să se uite la talentul acestor fete şi să le aprecieze. Ar trebui să spună «Nu-i aşa că eşti grozavă?» în loc de «Vai, îmi pare aşa rău pentru tine... vai, nu sări atât, o să-ţi rupi glezna!», spune Comăneci."