Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De-a lungul istoriei recente, relaţiile româno-germane se pot descrie prin pragmatism, în funcţie de interesele celor două ţări. Primele contacte importante cu spaţiul german încep în 1866, când un principe prusac, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, este înscăunat pe tronul României. Contrar aşteptărilor politicienilor de la Bucureşti, relaţiile cu spaţiul german nu au fost "îndulcite" de această mutare strategică. Primele şicane au apărut în 1871, când consorţiul Strousberg, care construia reţeaua de căi ferate în România, a intrat în insolvabilitate. A fost victima unor speculaţii bancare şi a situaţiei tensionate cauzate de războiul franco-prusac, însă guvernul de la Berlin a cerut României să-i despăgubească pe acţionarii germani. Pe acest fond, la Bucureşti a izbucnit un val de naţionalism anti-german, intelectualii vremii organizând manifestaţii de solidaritate cu poporul francez, recent umilit de împăratul german Wilhelm I. Cancelarul de la Berlin, Otto von Bismarck, a interpretat aceste "agitaţii din est" drept un gest ostentativ contra celui de-al Doilea Reich, făcând presiuni la Istanbul pentru despăgubirea investitorilor germani implicaţi în afacerea Strousberg.
Relaţiile româno-germane în deceniul al optulea al secolului XIX au fost marcate de problema căilor ferate. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, Germania a folosit toate pârghiile care i-au stat la dispoziţie pentru a determina guvernul român să cedeze, în schimbul recunoaşterii independenţei. Nici după Congresul de la Berlin, care a consacrat independenţa, nu s-au liniştit apele, Bismarck făcând presiuni ca Londra şi Parisul să nu trimită ambasadori la Bucureşti. În cele din urmă, în ianuarie 1880 Parlamentul a aprobat pretenţiile financiare ale acţionarilor germani. Începând cu 1 aprilie 1880, statul român a preluat administraţia reţelei de căi ferate.
Odată încheiat litigiul economic cu Germania, cancelarul Bismarck a încetat presiunile asupra ţării noastre. Astfel, la 20 februarie 1880, Germania, Franţa şi Marea Britanie au recunoscut oficial independenţa României, iar trimişii diplomatici de la Bucureşti au fost ridicaţi la rang de miniştri plenipotenţiari. Ulterior, relaţiile cu Germania s-au îmbunătăţit, iar în 1883 România a semnat un tratat de alianţă cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). Când a început primul război modial în 1914, politicienii români au refuzat să respecte acest tratat, decizând ca ţara noastră să fie neutră şi să nu se angajeze în conflagraţie. Totuşi, guvernul de la Bucureşti a decis să intre în război şi a ales alianţa cu Franţa şi celelalte state din Antantă. După primul război mondial, relaţiile româno-germane s-au bazat de două axe prioritare: restabilirea relaţiilor comerciale şi datoriile nemţeşti pentru daunele de război. Contactele politice şi economice au fost foarte firave însă, România fiind fidelă politicii pro-franceze. În 1936, o dată cu creşterea influenţei naziştilor în Europa Centrală, Bucureştiul a reevaluat relaţiile cu Berlinul. Ţara noastră era interesată atât de protecţia politică a lui Hitler faţă de pretenţiile teritoriale ungare, bulgare şi sovietice, cât şi de schimburi comerciale. În 1938, 50% din comerţul exterior al României avea ca piaţă de desfacere Germania.
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, guvernul de la Bucureşti a decis să renunţe total la politica profranceză, încercând să obţină protecţia naziştilor. În martie 1940 a fost semnat un acord petrolier cu Germania, iar în noiembrie acelaşi an ţara noastră a aderat la Pactul Tripartit, care echivala cu o alianţă militară cu al Treilea Reich. România a luptat alături de armata germană pe frontul de est până în august 1944, Ion Antonescu fiind un aliat fidel al lui Hitler. În schimb, partea germană nu a dat niciodată garanţii că Transilvania, cedată Ungariei în august 1940, va reveni la graniţele României ca urmare a efortului de război. În 1949, pe harta Europei apărea un nou stat - Republica Federală Germania. România, ca stat aflat în zona de dominaţie sovietică, a refuzat să recunoască RFG. Totuşi, în 1954 au debutat primele contacte comerciale, urmate de declaraţia MAN de încheiere formală a războiului cu Germania în martie 1955. Totuşi, guvernul de la Bonn nu a fost de acord cu stabilirea unor relaţii la nivel de ambasadă, deoarece regimul de la Bucureşti recunoştea existenţa Republicii Democrate Germane. În anii '60, vest-germanii au renunţat la doctrina Hallstein, care interzicea relaţii oficiale cu statele care recunoşteau RDG, România fiind printre primele state care au beneficiat de această relaxare. În februarie 1963, Alexandru Bârlădeanu (reprezentantul României la CAER) şi Corneliu Mănescu (ministrul de Externe) au purtat negocieri cu Berthold Beitz (directorul Krupp), care au facilitat impulsionarea schimburilor comerciale. Stabilirea relaţiilor diplomatice româno-germane s-a făcut pe fondul unor prefaceri interne în RFG, prin alcătuirea unui guvern de uniune naţională în noiembrie 1966. Noul ministru de Externe, Willy Brandt (foto), era adeptul restabilirii relaţiilor cu ţările din estul Europei, doctrină numită "Ostpolitik". În urma unor negocieri laborioase, la 31 ianuarie 1967 România şi RFG au iniţiat contacte oficiale la nivel de ambasade. În anii comunismului, RFG a fost unul dintre partenerii economici cei mai importanţi ai României. În contactele bilaterale, o problemă delicată au fost acordurile pentru repatrierea etnicilor germani, pentru care guvernul de la Bucureşti a pretins importante sume de bani.
Citește pe Antena3.ro
