Numărul cetăţenilor străini care merg în Elveţia pentru sinucidere asistată s-a dublat între 2009 şi 2012, germanii şi britanicii fiind în fruntea listei, arată un studiu publicat joi în revista Journal of Medical Ethics.
Elveţia este una din puţinele ţări din lume care permite sinuciderea asistată dacă aceasta nu are la bază un scop 'egoist'. Ajutorul este acordat indirect, de exemplu prin procurarea de medicamente care permit unei persoane să-şi pună capăt zilelor, relatează AFP.
SOLUŢIA FINALĂ! Ministrul Sănătăţii din Lituania propune EUTANASIA pentru cetăţenii SĂRACI şi COPIII bolnavi
Analizând datele institutului medico-legal din Zurich, cercetători elveţieni şi britanici au aflat că 611 cetăţeni străini din 31 de ţări au beneficiat în Elveţia de asistenţă la sinucidere între 2008 şi 2012. Dintre aceştia, 268 au fost germani, 126 britanici, 66 francezi, 44 italieni, 21 americani, 14 austrieci şi 12 canadieni.
După o scădere în 2008 şi 2009, numărul total de sinucideri asistate comise de străini în Elveţia s-a dublat între 2009 şi 2012.
Decesele sunt provocate prin ingerare de pentobarbital de sodiu - folosit şi în eutanasierea veterinară -, cu excepţia a patru persoane care au inhalat heliu, metodă care a declanşat o vie emoţie în Elveţia în 2008, fiind considerată prea lungă şi prea dureroasă.
Printre motivele invocate de cei care optează pentru sinucidere asistată se numără problemele neurologice (aproape jumătate din cazuri), urmate de cancere şi afecţiuni reumatismale. O treime din cei care se prezintă pentru o astfel de procedură sufereau de mai multe boli. Vârsta celor care apelează la această metodă a fost cuprinsă între 23 şi 97 de ani, media fiind de 69 de ani.
Autorii studiului menţionează că dezvoltarea 'turismului morţii' în Elveţia a declanşat o vie dezbatere în ţările limitrofe, unele intenţionând să îşi modifice legislaţia. 'Marele public îşi dă seama încet-încet că este jenant - din punct de vedere intelectul, dar şi moral - să laşi o altă ţară să-ţi rezolve o problemă neplăcută', este de părere Charles Foster de la Universitatea Oxford, unul din autorii studiului.