Prin România, către "visul german"

România şi Bulgaria în spaţiul Schengen nu reprezintă doar o etapă (fi­rească în parcursul unui stat membru al Uniunii Europene) bazată pe cri­terii tehnice clare şi, într-o mare mă­sură, pe voinţa politică a statelor deja incluse în zona europeană fără pa­şapoarte şi controale. Dincolo de dis­cuţiile privind îndeplinirea ce­rin­ţelor tehnice şi chiar de cele privind nivelul corupţiei şi stadiul luptei îm­po­­triva criminalităţii organizate, in­tra­rea celor două state în zona Schengen poate însemna o nouă poartă de ac­ces deschisă migraţiei nedorite. Iar într-o ţară unde un cetăţean din patru are "background imigraţional", unde aproape 35% din persoanele sub 65 de ani sunt, la origine, imigrante şi unde integrarea migranţilor este cel mai fierbinte subiect de pe agenda dez­baterii interne, posibilitatea unui nou val de străini este privită cu în­gri­jo­­rare crescândă. Aceasta este si­­­tuaţia în Germania şi acesta ar putea fi unul dintre argumentele pentru ca­re "mo­torul Europei" insistă, alături de Fran­ţa, ca Uniunea Europeană să le acor­de României şi Bulgariei ceva timp în plus, pentru a se pregăti mai te­meinic în vederea aderării la zona Schengen. O pregătire care nu im­pli­că atât partea tehnică. La acest ca­pitol, am­bele state, în special Ro­mâ­nia, afirmă că au primit numai re­fe­ri­n­ţe pozitive din partea inspectori­lor europeni. Şi Bucureştiul, şi Sofia au mai spus, pe drept, că toate crite­riile de aderare la spaţiul Schengen şi condiţiile tehnice care trebuie în­de­pli­nite nu au vreo legătură directă cu Mecanismul de Cooperare şi Verificare cu ajutorul căruia UE a încercat să se asigure că România şi Bulga­ria fac progresele necesare în comba­te­rea corupţiei şi a crimei organizate.

Trebuie spus însă că, oricât de bine pregătit din punct de vedere tehnic, orice sistem poate să nu dea randament dacă asupra celor aflaţi "la butoane" planează suspiciuni de corupţie sau chiar de coruptibilitate. Cel puţin, aceasta este una dintre perspectivele germane asupra a cât de pregătite sunt cele două ţări să devină state membre ale zonei Schengen.
Teoria a fost menţionată în mass-me­dia internaţionale imediat după ce Parisul şi Berlinul au anunţat că extinderea spaţiului Schengen în martie 2011 li se pare prematură. Temerile Germaniei nu au legătură atât cu cetăţenii români şi bulgari, cât cu felul în care intrarea în Schengen a celor două ţări ar veni în sprijinul "visului german" al cetăţenilor din Turcia şi din alte state din regiune. Pentru români şi bulgari, Schengen nu înseamnă nici liberalizarea pieţei muncii, nici modificarea legislaţiei care le reglementează drepturile şi perioada de şedere în Germania. Pentru Berlin, ar însemna deschiderea unei noi porţi pentru noi imigranţi. Aşa cum apreciau şi analişti citaţi de Financial Times, "includerea Ro­mâ­niei şi Bulgariei în Schengen ar des­chi­de un pod terestru pentru emigranţii turci, care ar putea intra pe teritoriul UE fie direct prin Bulgaria, fie pe la graniţa cu Grecia".

Precedentul este de dată chiar foarte recentă. Liberalizarea regimului de vize a dus la creşterea nu­mă­rului de solicitări de azi din Serbia şi Muntenegru. La nivel federal există temeri legate de un aflux similar dinspre Albania şi Bosnia şi Herţegovina, au spus surse din cadrul Ministerului german al Afacerilor Externe într-o discuţie cu jurnalişti aflaţi la Berlin cu ocazia unei vizite de informare pe tema imigraţiei şi integrării. Potrivit aceloraşi surse, dacă cetăţenii altor sta­te nu vor începe să folosească re­gi­mul vizelor pentru ceea ce este cu ade­vărat şi vor încerca să profite de re­la­xarea acestuia pentru a se stabili în Germania, acest lucru va afecta întreaga politică europeană privind vizele.

Un aflux necontrolat de imigranţi este exact ce vrea Germania să evite. Deşi propria populaţie este îm­bă­trânită şi se simte nevoia "îm­pros­pătării" forţei de muncă, Berli­nul do­reşte să acorde prioritatea califi­cării şi integrării forţei de muncă deja existente şi, eventual, să apeleze la forţă de muncă externă doar în do­menii specifice, "importând" lu­cră­tori ca­lificaţi care să acopere golurile identificate în sectoare cum sunt cel me­dical sau tehnic.

Autorităţile federale duc o campa­nie pe multiple fronturi pentru a-şi in­tegra comunitatea cândva "ne­ger­mană", formată acum din foşti imigranţi aflaţi deja la a treia sau a patra ge­neraţie în Germania. Cetăţeni germani care încă nu stăpânesc limba, care nu au şanse egale pe piaţa muncii sau în sistemul educaţional, care trăiesc în mare măsură din ajutorul social, care, în loc să se deschidă spre societate, tind să se izoleze în propriile ghetouri culturale, unde se simt în siguranţă, cu limba, cultura şi tradiţiile lor.

Nu este cazul tuturor persoanelor cu background imigraţional din Germania, dar cifrele sunt suficient de alarmante, susţine Barbara John, fost politician creştin-democrat şi expert pe probleme de imigraţie şi integrare. Statistici din 2008 arată că în Germania există aproape 7,5 milioane de cetăţeni cu trecut imigraţional. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt turci (25,1%), italieni (7,8%), polonezi (5,7%), sârbi, muntenegreni şi kosovari (5,2%), greci (4,3%), croaţi (3,3%), cetăţeni din celelalte state ale UE, excluzând Italia, Polonia şi Grecia (17,2%), iar 31,3% din alte state. Cifre date publicităţii de autorităţile germane arată că 27% din copiii şi tinerii din Germania provin din fa­mi­lii cu trecut imigraţional. Iar Berli­nul, care a declarat anul pe cale să se în­cheie drept anul integrării, încearcă să îndrepte o situaţie pornită în anii ’50, pe care a început să o dezbată abia în anii ’90 şi pe care a luat-o în serios abia de cinci ani.
"În Germania se poate vorbi des­pre cinci mari «uşi» deschise imigran­ţilor după cel de-al doilea război mon­dial", spune Barbara John.

"În anii ’50 au apărut aşa-numiţii muncitori invitaţi de statul german pentru a compensa deficitul de forţă de muncă, în condiţiile unei creşteri economice spectaculoase. Iniţial, muncitorii invitaţi trebuia să stea în Germania doi ani, urmând să fie apoi înlocuiţi de alţii. Termenul s-a tot extins, pentru că angajatorii preferau să păstreze un lucrător care deprinse­se ce are de făcut decât să îl în­lo­cu­ias­că, periodic, cu altul care să o ia de la zero. Programul s-a închis în 1973 şi la el au luat parte îndeosebi turci, ita­li­eni şi greci. A doua «uşă» a fost programul de reunificare a familiei la sfâr­şitul anilor ’70. Numai din Turcia au venit, prin această metodă, 10.000 de persoane în anii ’80. A treia «uşă» a fost cea destinată azilanţilor, faţă de care Germania avea cea mai gene­roa­să politică – poate şi din pricina com­plexului de vinovăţie de după răz­boi. S-a ajuns că în 1992 Germania avea cel mai mare aflux de azi­lan­ţi: 438.000 de persoane într-un an, adică 1.200 pe zi. Atunci a apărut şi prima reacţie de nemulţumire din par­tea germanilor.
De-a lungul ani­lor, în jur de două milioane de per­soa­ne au ajuns în Germania, mo­ti­vând că sunt persecutate în ţara de origine. Cea de-a patra «uşă» a fost programul destinat etnicilor germani de peste hotare, în special din ţări precum Kazahstanul, dar şi România. Patru milioane de persoane s-au stabilit în Germania prin acest program. Uşa a cincea s-a deschis după anul 2005, când Germania a început să caute personal calificat, în special în IT. Condiţiile foarte stricte impuse prin acest program au adus însă în ţară doar câteva sute de persoane. Iar ceea ce eu numesc «uşa a cincea plus» este cea deschisă studenţilor străini, care au voie să rămână în Germania şi să se angajeze după terminarea studiilor dacă nu există un candidat german pentru post", explică John.

Expertul german este de părere că actuala problemă pe care Germania o are cu integrarea imigranţilor sau a descendenţilor familiilor de imigranţi îşi are rădăcinile în anii ’50, când Guvernul a invitat lucrători străini, negândindu-se nici o clipă că aceştia vor rămâne în Germania. În consecinţă, nu a existat nici un plan ţintit să le faciliteze integrarea. Mulţi dintre aceşti muncitori străini nu au mai plecat însă niciodată din ţara unde îşi făcuseră o viaţă cu mult peste ce aveau acasă.

De aici a început ceea ce se poate numi paradoxul integrării imi­gran­ţi­lor. Autorităţile creează politici cu aju­torul cărora să evite formarea de so­cietăţi paralele, în care turcii, li­banezii sau descendenţii lor să se izoleze. În acelaşi timp, în Germania devine tot mai dificilă acceptarea diferenţelor. Cu atât mai dificilă, cu cât chiar autorităţile federale au dificultăţi în a defini termenul "integrare", iar mulţi dintre imigranţi acuză "tentativele de asimilare" şi susţin că oficialii germani vor ca imigranţii să îşi uite originile şi să-i copieze întru totul pe germani. Oficialii consideră că imigrantul de succes, integrat, e cel care ştie germana, care se educă şi îşi educă şi copiii, munceşte legal, îşi plăteşte im­po­zi­te­le, se implică din punct de vedere so­cial şi îşi vede şi de legăturile cu pro­priul popor de origine. Numai că pâ­nă şi când aceste condiţii sunt în to­talitate sau în mare parte îndeplinite apar alte probleme. "Multor germani le este cam teamă de imigranţii mu­sul­mani, pentru că nu cunosc prea multe despre ei şi despre Islam. Mulţi văd o femeie asuprită în fiecare purtătoare de văl. De partea lor, imigranţii se plâng că nu pot funcţiona social câtă vreme nu li se permite să îşi exercite religia şi cultura dacă au un loc de muncă la stat. Se consideră discriminaţi pe piaţa muncii din aceste motive. Germanii cred, în schimb, că principalul lucru care îi exclude pe imigranţi de pe piaţa muncii este cunoaşterea insuficientă a limbii germane, mai ales că există imigranţi care se află aici de multe zeci de ani şi care încă nu vorbesc germană", a spus un oficial.