Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cei apropiaţi o percepeau ca fiind cuminte şi credincioasă
Născută în 1973, în Caracal, Carmen Marilena Diculescu s-a îndreptat spre Bucureşti cu nădejdea şi speranţa unei împliniri profesionale şi a unui trai mai bun. A lucrat aproape un deceniu ca tehnoredactor la Jurnalul Naţional. Cuminte, sfioasă, puţin vorbăreaţă, era tot timpul preocupată de faptul de a-şi îndeplini cât mai repede şi conştiincios sarcinile de fiecare zi. Nu s-a certat cu nimeni niciodată, n-a ridicat vocea, n-a arătat cu degetul spre alţii. Dacă n-ai fi văzut-o – prezenţă fizică în faţa calculatorului şi n-ai fi constatat că numărul paginilor care-i reveneau erau bine şi repede lucrate, n-ai fi ştiut că este lângă tine, la serviciu. Asta nu înseamnă însă că nu ar fi răspuns cu bucurie oricărei întrebări puse, oricărui sfat cerut, oricărei discuţii colegiale ce s-ar fi dorit închegată. Zâmbea de fiecare dată când era interpelată, privea blând şi vorbea încet, parcă anume pentru a nu deranja pe cei din jur. Îşi cumpărase o locuinţă şi poate ar fi urmat gândul întemeierii unei familii. N-a mai apucat. Din vara acestui an, Carmen s-a internat în spital. De atunci, colegii n-au mai văzut-o. De atunci, fata firavă cu zâmbet stins n-a mai intrat pe uşa redacţiei.
“Ştiu că şi-a luat casă în Ghencea, un apartament cu două camere. Înainte să se îmbolnăvească mai grav tocmai îmi povestea cum s-a lăsat de fumat şi cât de greu îi este. Pesemne medicii îi interziseseră asta. N-am ştiut niciodată exact de ce anume suferea. Ştiam numai că avea ceva la stomac. De regulă venea liniştită la muncă, se aşeza pe scaun şi-şi vedea de-ale ei. Era credincioasă, mergea regulat la biserică, ţinea toate posturile. Am fost surprinsă când am auzit vestea, deoarece eu credeam că o să se facă bine. Chiar mă gândeam s-o sun de Crăciun, ca să vorbesc cu ea”. (Ramona Badea, colegă)
“Era o fire retrasă, nu era prea vorbăreaţă. Mă auzea că fac prăjituri şi şi-ar fi dorit să se implice şi ea. Era credincioasă, mergea la biserică. Te întreba ce ai, dacă vedea că eşti supărată. Cred că suferea de cancer esofagian, care mai apoi s-a extins la stomac. Era retrasă pentru că aşa era firea ei, nu din cauza bolii. Avea vreo opt fraţi şi mulţi nepoţi. Cum avea o zi liberă, fugea la Caracal să stea cu nepoţii. Tot timpul dorea să ştie mai mult, să-şi facă bine şi conştiincios treaba”. (Olguţa Cîrlan, colegă)
Dumnezeu s-o odihnească!
Citește pe Antena3.ro
