De la Barca la Viena si inapoi (XVIII)

Pentru noi, Unirea (le-am spus) nu a fost un fenomen limitat si izolat undeva in istoria noastra. Unirea a decurs din toate marile sau necunoscutele momente ale istoriei nationale, ea s-a lasat incorporata in toate evenimentele care au urmat.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri


13 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Pentru noi, Unirea (le-am spus) nu a fost un fenomen limitat şi izolat undeva în istoria noastră. Unirea a decurs din toate marile sau necunoscutele momente ale istoriei naţionale, ea s-a lăsat încorporată în toate evenimentele care au urmat.
Sîntem şi noi, cetăţenii români, fericiţi de a putea trăi în trei dimensiuni acordate unitar: trecut, prezent şi viitor.
Cum şi-ar putea sărbători Unirea cea veche o ţară dacă ar fi dezvoltată în contemporaneitate?
Cum şi-ar putea sărbători Unirea un popor în genunchi?
Pentru neamul nostru este esenţial că astăzi îşi sărbătoreşte nu doar Unirea din 1859, ci toate unirile ulterioare, inclusiv unirea de azi.
Unirea nu s-a petrecut pentru umilinţă, ci pentru mîndrie.
Unirea nu s-a terminat în ziua pe care noi, urmaşii ei, o sărbătorim în amintire.
Dar unirea nu e unire fără construcţie. Unitatea naţională înseamnă, în România socialistă, construcţie naţională. Cu ochii către tricolor, să nu pierdem din vedere că fluturarea lui trebuie să aibă loc peste o patrie de locuri de muncă.
Unirea din 1859 n-ar fi decît o amintire dacă în 1979 România n-ar fi un loc al lumii în care se regăsesc demnitatea de patrie şi orgoliul adînc al condiţiei umane.
Aş fi fericit, stimaţi consăteni – considerînd că planeta toată e un sat – dacă aţi cunoaşte mereu pînă la capăt şi pînă în consecinţele de zi cu zi marele serviciu pe care îl aduce lumii nobila jertfă pe care o acordă ţării sale conducătorul nostru, preşedintele Nicolae Ceauşescu, Om al unităţii naţionale, dar, în acelaşi timp, conştiinţă neclintită a construcţiei naţionale. Pe noi lupta pentru demnitate ne şi costă. Dumneavoastră n-aveţi de unde şti că multe din cele care dumneavoastră vi se par inexplicabile de-aici, de la Viena, sînt şperfectţ explicabile la Bucureşti, unde politica nu e o îndeletnicire de sine şi pentru sine. Cînd preşedintele nostru face un gest de curaj istoric, sub zodia politică, e de aşteptat ca patria, în frunte cu cîrmaciul ei, să suporte din partea celor sfidaţi de puritatea  şi îndrăzneala acelui gest privaţiuni, şantaje, consecinţe în toate planurile. şNu v-aţi gîndit, oare, că nu de plăcere s-a hotărît la Bucureşti ca, 4 ore pe zi, nu numai cetăţeni, ci şi fabrici şi uzine să se lipsească de curent electrică?ţ
Dar ce-i de făcut? Să cedezi o parte din demnitatea patriei sau chiar cîrma ei, de dragul de a-ţi fi livrat la vreme şi fără şantaj cocsul necesar termocentralelor sau să rămîi neclintit în decizia de a apăra – cu orice sacrificiu – libertatea neamului care te-a ales?
Multe din avantaje momentane am cîştiga noi de la cei care ne rîvnesc dacă le-am cînta în strună. Dependenţa e – la nivelul prezentului – mai opulentă. Ai şi mai multă carne, ai şi mai multe bunuri de larg consum. Atît nu mai ai: ţară. Dacă preşedintele nostru ar dori să-şi cîştige – ca atîţia alţii – popularitatea ieftină a starurilor politice, n-ar lăsa el grija copiilor pentru copii, cînd vor creşte, n-ar micşora el rata dezvoltării, mărind dintr-o simplă trăsătură de condei rata consumului? Ne-am bucura atunci de multe plăceri, din cînd în cînd şi de lux, dar ziua de mîine ar aşeza încet, încet România la remorca magnetică a marilor puteri.
Noi, românii, acceptăm ca 4 ore pe zi în casele noastre să nu fie lumină pentru ca Europa să nu-şi simtă în primejdie lumina ei.ţ
Sîntem, stimaţi ascultători şi, poate, prieteni, nu din voia noastră, dar nici în silă făcătorii principali de istorie în această parte de lume.
Sărbătorim, de aceea, Unirea veche cu demnitatea noastră de azi. E cea mai decentă şi meritată sărbătoare.
Dacă doreşte cineva să-mi pună întrebări?
Tăcere!
Tăcere lungă! Nimeni nu se gîndise la întrebări. Toţi se duseseră pînă acasă, cu amintirea. Mă judecau şi mă întrebau din ochi. Apoi au izbucnit – ca-ntr-o descătuşare anunţată brusc – aplauzele. Aplauze mari şi stîngace, ca mîngîierile adolescenţilor ruşinoşi.
Vă rog, întrebaţi-mă!
Şi, deodată, un bărbat cu mustaţă, cu un uşor accent străin:
De ce se obţin aşa de greu paşapoartele în România ca să se vină în Austria?
Dumneavoastră l-aţi obţinut destul de uşor, din moment ce sînteţi aici.
Eu – zice omul şi sala se amuză – l-am obţinut acum 40 de ani. Vorbesc, nu vă supăraţi, de alţii din ţară.
Mă simt puţin încurcat, nu era problema al cărei răspuns să-mi stea pe limbă, parcă altceva aşteptam. Şi totuşi:
Birocraţia mondială lucrează peste tot greu.
Nu-i adevărat, îmi răspunde mustăciosul. Aici e altfel. Şi în Germania la fel.
Numai că, de exemplu, eu nu pot sta în RFG mai mult de 12 ore, nu mi-au dat viză. Ce ziceţi?
Sala intră în rumoarea în care se aflase la una din întrebările lui.
Brusc, aplauze.
Peste aplauze strig:
E mult de făcut peste tot pentru eliminarea birocraţiei, dar eu cred că, în România, în problema paşapoartelor s-au făcut multe lucruri bune.
Iarăşi aplauze. "Aşa e!", din toate scaunele sălii.
Omul se ridică:
Vă rog să mă scuzaţi, dar am pus şi eu o problemă. Eu sînt foarte mulţumit de relaţiile cu ambasada, nimic de zis, dar ştiu şi eu, aşa am auzit, că mai sînt necazuri cu paşapoartele.
Un doctor, Badea, vrea să ştie ce cred eu despre întîietatea în presa română. Cine e cel mai mare: Sorescu sau Păunescu?
Sînteţi – îmi zice – de părerea preotului Branişte care v-a declarat aici poetul cel mai mare al României de azi?
Nu am obiceiul, răspund şi sala rîde zgomotos, să contrazic biserica. Dacă părintele a zis...
Dar atunci Sorescu de ce se crede el cel mai mare?
Nici un poet n-are cum să gîndească decât că el trebuie să fie cel mai mare. Eu asta vreau. O doresc şi alţii. Dar eu o şi spun.
Şi, de altfel, competiţia nu e numai între Sorescu şi mine. Mult mai mulţi mari poeţi are azi România: Alexandru, Gheorghe, Stănescu, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Doinaş, ca să nu mai vorbim despre Miron Radu Paraschivescu, Labiş, Baconsky.
Cultura română trăieşte una din epocile ei de cea mai mare strălucită, poate, cea mai frumoasă vârstă.
Libertatea a dat roade în patrie.
O femeie strigă din fundul sălii:
Vrem poezii. Citiţi-ne ceva!
Vă citesc o poezie. Dacă o să vă placă, aplaudaţi. Dacă nu, tăceţi, ca semn că trebuie să rămîn la loc, unde mă voi duce după ce voi recita. Noi, austriecii – îmi strigă cu ţîfnă doamna –, suntem amabili şi oricum aplaudăm.
Acum, aici, n-am nevoie de amabilitatea dumneavoastră, de generozitatea dumneavoastră. Ar fi o slăbiciune pe care nu mi-aş ierta-o să vă accept mila. Vă rog deci ori vă place şi aplaudaţi, ori nu vă place şi nu aplaudaţi.
Da, zice sala.
Recit "Repetabila povară". Sînt montat şi am senzaţia că am venit aici ca să mă evalueze, să-mi comunice şi mie preţul şi să mă vînd. Recit în delir.
Aplauzele nu mai contenesc.
Mă ridic.
Aplauzele mă urmează.
Şed.
Ambasadorul Octavian Groza mă trimite la tribuna mică a sălii. Nu-mi vine. Aplauzele mă fixează însă de cuvîntul dat.
Recit iarăşi.
Nici nu mai ţin minte.
Aplauze ca la acutele unei voci îndelung aşteptate. Un bătrîn spune: "Aşa ceva n-am mai auzit". Sînt fericit.
Mi se cere, din sală, să continuu. O fac. Ochiul stîng mi-e roşu, puţin mai mic decît dreptul, dar eu ard tot, acum.
Vreau să închei cu "Oameni politici, lumii noştri fraţi/ Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii/ Dar nu putem continua stopaţi/ Această competiţie a morţii". Mă aşez. Aplauze ca valurile mării peste capul meu pletos şi orgolios. Ce-mi place. Andrei, care tot timpul mi-a fost partener de inimă, se apleacă şi mă sărută.
Recit "Pămîntul, deocamdată". La început refrenul:
"Pe pămînt avem de toate
Şi mai bune şi mai rele
Bune rele
Şi-a putea şi nu se poate
Şi-nchisori şi libertate
Şi noroi şi stele"
îl ştie numai Andrei. Încet, încet, sala intră cu mine. Recităm ca acasă, la Bucureşti, Timişoara, Mureş sau Craiova. Iarăşi mă aşez. Iarăşi aplauze mari. Le spun că voi încheia. Şi închei cu "Masa noastră", o poezie a multor ofuri de acasă şi a multor nenorociri şi a multor speranţe. Cînd punctez cu: "Trăiască Libertatea! Trăiască România!", nu mai am nici o îndoială. N-am trecut degeaba prin Viena. Şi, poate, să zic, nici prin viaţă.
Sărut mîna, mamă!

(Sfîrşit)