A fost odată, ca niciodată, în Bucureşti

Săptămânal dispar ziduri centenare în Capitală, unde Primăria Sectorului 2 şi cea a Sectorului 3 s-au luat la întrecere în a demola fără scrupul.

Mai 2009, în Bucureştiul discontinuu, fragmentar, eclectic, plin de obstacole, cu străzi înţesate, buluc, de maşini, trotuare-tranşee şi aer îmbâcsit, simţi molozul pe limbă. De câţiva ani asistăm inerţi la demolarea clădirilor vechi, cu statut de monument sau fără astfel de pretenţii, ceea ce nu înseamnă că acestea din urmă nu aveau o certă valoare arhitecturală sau memorială.

Trist este că nu sunt dărâmate "magherniţele, cocioabele, ci însăşi inima oraşului". Martori ai acestor clădiri în agonie suntem cu toţii, oriunde priveşti sunt imobile decapitate, fără acoperiş, interioare dezvelite, iar de jur împrejur cărămizi sfărmate, bucăţi de moloz, mormane de dărâmături. Unele erau reşedinţe impozante cu stucaturi, balcoane sau loggii, altele erau simple case-vagon tipice.

În majoritatea cazurilor, în urma lor rămâne doar forma acoperişului pe calcanul imobilului de alături, faţadele sunt rar conservate.

Surprinzătoare şi demoralizantă este indiferenţa bucureştenilor în faţa grămezilor de ziduri măcinate, adevărate movile de dărâmături, fragmente de uşi, de ferestre, armături contorsionate de care atârnă frânturi de cărămizi. Nimeni nu se opreşte măcar să privească sau să întrebe, gestul demolării a devenit de mult cotidian. Oraşul nu sunt oare oamenii care trăiesc în el zi de zi?

PRETEXTE
În ravagiile cutremurului din 1977, Ceauşescu a găsit pretextul ideal pentru a reconstrui Capitala. După 1989 au apărut alte "pretexte". "Terenurile sunt scumpe, chiriile la fel. Ce rentează să repari şi să întreţii o clădire veche, cu câteva încăperi, ori să o dărâmi şi să construieşti în loc una de metal şi sticlă", scria Elisabeta Isanos în cartea ei "În Bucureşti fără adresă".

A trăi în Bucureşti a reprezentat de secole o permanentă provocare, pe care însă societatea românească a ştiut să o asimileze, printr-o largă deschidere, acceptare şi receptare.

"Capitala noastră este atât de întinsă şi s-a construit atât de anapoda, până mai acum câţiva ani, încât va trebui un timp foarte îndelungat (...) împărţit şi aliniat. Pe scurt, oraşul trebuie mai întâi găsit. Din punct de vedere edilitar, Capitala este ca o domnişoară foarte frumoasă şi mai ales foarte nostimă, cu rochia întoarsă şi vopsită, dar totuşi elegantă, însă cu pantofii niţel cam mari, niţel cam scâlciaţi, niţel cam peticiţi, scria în 1935 Mircea Damian. 

Arhitectura prezentului este expresia schimbărilor radicale realizate în societatea românească. Din păcate, inserţiile construite astăzi, în locul vechilor clădiri, rar completează într-o manieră fericită ţesutul preexistent, la această dorinţă beneficiarului având, bineînţeles, un rol principal, atât datorită impunerii intereselor personale, în defavoarea celor publice, cât şi datorită interesului scăzut al arhitectului pentru crearea unui spaţiu public echilibrat, sau poate nepriceperea lui, şi, nu în ultimul rând, lipsa preocupării administraţiei pentru imaginea oraşului.

 

"Arhitectura, mai mult ca alte domenii artistice, este legată şi se reflectă în viaţa socială. Deci, critica şi perspectivele din care este privită este implicit legată de valenţele societăţii, respectiv ale comunităţii în care îşi face apariţia", afirmă Bruno Zevi, în "Cum să înţelegem arhitectura".

În Bucureşti, majoritatea imobilelor se manifestă printr-o alternanţă de stiluri şi înălţimi sau prin lipsa de continuitate a fronturilor construite. Acestea au în jur de 150 de ani, iar cele mai vechi 200, cu excepţia bisericilor, care pot fi numărate pe degete.

Atât în perioada interbelică, cât mai ales în perioada comunistă, Capitala a fost într-o continuă transformare, favorizată de administraţia locală, de legislaţie, dar şi influenţată de noua arhitectură, cu noile sale tehnici de construcţie şi de exigenţele regimului, care a marcat definitiv silueta Bucureştiului şi a unora din marile oraşe ale ţării.

ŞI CE DACĂ?
Conform modificărilor şi completărilor la Legea 422/2001, privind protejarea patrimoniului arhitectural, "monumentele istorice, zonele de protecţie şi zonele construite protejate, definite potrivit legii, vor trebui evidenţiate în planurile de amenajare a teritoriului şi în planurile urbanistice ale unităţilor administrativ-teritoriale".

Calitatea de monument istoric, precum şi cea de zonă construită protejată, de oraş istoric sau de sat istoric se vor marca printr-un însemn distinctiv amplasat de reprezentanţii primăriilor pe monumentul istoric, la intrarea în zona construită protejată sau în oraşul istoric sau satul istoric, după caz, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului Culturii şi Cultelor.

Au rămas în vigoare prevederile referitoare la asigurarea pazei şi integrităţii monumentelor istorice: desfiinţarea, distrugerea parţială sau totală sau degradarea monumentelor istorice sunt interzise şi se sancţionează conform legii. În scopul protejării patrimoniului arhitectural s-a prevăzut ca proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice să fie obligaţi să asigure măcar paza. Dacă nu, ce se întâmplă?

În prezent, pe lista monumentelor în Bucureşti sunt înscrise peste 2.000 de clădiri de patrimoniu, dar mai mult de 20% sunt abandonate. Câte dintre ele vor mai exista în 2010?