Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu cunoaştem dacă, prin deplasările lui, Radu Anton Roman a ajuns în Oporelu, Olt, dar ştim cu exactitate că pentru el Oltenia era plină de „tradiţii stranii şi unice, precum căluşarii" şi susţinea că „nici un «jiulean» de oltean nu va tresări vreodată, pofticios, la sunetul arpegiului ghiveci, recunoscând însă, luminat (numai), noţiunea muzicală de «ghivici», carele e un fel de pui la cuptor, umplut pe toate părţile cu un amestec de pâine, ouă, orez, ardei iute şi ceapă".
Ceata Căluşarilor din Oporelu, judeţul Olt, am întâlnit-o în zi de sărbătoare la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti". Rămaşi exact ca în vatra satului - rădăcinile căluşarilor le găsim în credinţele anterioare creştinismului -, ei respectă doar regulile nescrise ale unor zei păgâni şi joacă pentru a apăra de rău satul, recoltele sau casele. În ceata căluşarilor intră numai bărbaţi. „N-am permis nimănui să schimbe ceva: coregrafie, melodie sau ritmuri. Costumaţia este de pe fundul lăzii! Costumul de căluş a fost întotdeauna improvizat, în sensul bun al cuvântului, pentru că nu-şi permitea ţăranul un costum pe care să-l îmbrace doar o dată pe an. Este o cămaşă lungă din vechile cămăşi de noapte care, odinioară, se dădeau la naşi la nunească, li se puneau de gât; betele luate de pe fundul lăzii se înşiră unde e nevoie şi apoi se pun la loc; panglicile de la pălărie se dau jos şi rămâne pălăria obişnuită; o izmană largă, iar la opinci se pun nişte pinteni, se dau jos şi rămân opincile obişnuite.
Aceşti oameni au pe ei costume mai vechi de 100 de ani. Vreau să spun că jocul este unul de ţărână. Aşa arată un căluş autentic!", ne-a spus Nichita Dragomirna, conducătorul cetei. „Pe timpuri exista obiceiul care se numea Barba lui Dumnezeu. În iulie, când începea secerişul, pentru ca anul să fie mai spornic, se lăsau în capul locului câteva fire, care se legau, iar când se termina tot locul de secerat, se tăiau şi ele. Se măcinau şi din prima făină se făcea un colăcel care se arunca în fântână, iar noi, cei mici, îi pândeam pe gospodari şi, când plecau de lângă puţ, scoteam colăcelul cu ciutura. Acum nu mai e nimic ca pe vremuri; o dată cu colectivizarea s-au dus toate obiceiurile satului", ne-a mai declarat Nichita Dragomirna.
Citește pe Antena3.ro
