Ceahlăul gastronomic

Ceahlăul are şansa de a fi incă un loc ferit de răutăţile lumii. Nu dă năvală nici binele peste el, dar cătă vreme oamenii mai pot să-şi păstreze ingenuitatea altui timp - acel timp al peregrinărilor lui Hogaş pe cărările nemţene - atunci şansa este a noastră, a tuturor. Şansa de a (ne) regăsi in satul ascuns in căuşul munţilor.

Eram cu… ei, na, că n-o să vă spun cu căte decenii eram mai tănără! Eram "la vărsta mea de-atunci", cum zice un amic hătru de-al meu, "trăitor" in Munţii Neamţului. Eram in vacanţă şi, cum tinereţea da năvală in fiecare dimineaţă şi săngele n-avea astămpăr, mă porneam, cu doi-trei tovarăşi de drum, să hălăduiesc pe poteci, cănd urmărind semnele pentru turişti, cănd părăsindu-le pentru a intra in căte o poiană, ori a scormoni printre frunze, in căutarea gălbiorilor, a roşcovilor şi a pănişoarelor… Dar nu din bureţii ăştia aveam să ne hrănim in faptul serii…! Şi asta fiindcă pe la ceasul cinei, cănd ne-ntorceam, hătrul nostru amic, impătimit de bucătăreală, ne aştepta intotdeauna cu masa pusă. Mi-aduc aminte că-ntr-o zi ne arătasem, la plecare, dornici de a mănca o tochitură moldovenească, aşa, cum numai muntenii de pe Ceahlău ştiu a face. Ne-am intors seara cu pofta aceea exacerbată şi de foamea parcă anume zgăndărită. Şi-amicul ne-aştepta cu… tochitură de hribi. Cum adică "tochitură de hribi"? La nedumerirea asta am primit şi noi răspuns: "D-apoi, dragilor, nu-s bureţii numiţi şi «carnea pămăntului»? Păi dacă-i aşa, atunci di ci să nu facim noi tochitură din carnea aiasta, care-i mai fragedă şi mai gustoasă dicăt cea di purcel? Ci doar nu-i greu si tragim hribişoarele istea intr-o ţără de unt, si li lăsăm si fiarbi mocnit in zama lor păni scadi di tot şi-apoi si li rumenim niţel in untu’ care-o mai rămas. Dup-aia, ii punem brănzi di oi alături, ş-oleacă din caş, ş-un munticel di mămăligi, ş-un ouţ ochi d-asupra, di mănănci şi nu ti mai saturi şi zăci că bunătate ca asta n-o si mai mănănci căt ăi trăi". Stau martor că totul a fost intocmai cum ne-a zis prietenul nostru Ionică (nu rădeţi, că Ionică-l cheamă, ca şi pe taică-su, ca şi pe moşu-su, ca şi pe fiul lui care-i calcă vrednic pe urme… şi-n bucătărie). Şi zic că, dacă puneţi măna pe ceva hribi, merită să incercaţi reţeta.

Ingenuitatea muntelui

Ceahlăul are şansa de a fi incă un loc ferit de răutăţile lumii. Nu dă năvală nici binele peste el, dar cătă vreme oamenii mai pot să-şi păstreze ingenuitatea altui timp - acel timp al peregrinărilor lui Hogaş pe cărările nemţene - atunci şansa este a noastră, a tuturor. Şansa de a (ne) regăsi in satul ascuns in căuşul munţilor. In căutarea unei lumi nealterate ne-am aflat şi noi, călători pe muntele sacru al romănilor. Şi de acolo v-am adus veşti, poveşti şi reţete. Şi sufletul oamenilor care trăiesc, la altitudine, formidabila aventură de a fi "stăpănii muntelui": cabanieri, meteorologi, monahi, turişti sau pelerini.

simona.lazar@jurnalul.ro