Dobrovăţ, ctitoria celor trei principi

Suntem la câteva zile după Buna Vestire. E sâmbăta morţilor, în Postul Paştelui. Înaintăm prin codrii cei deşi, încă neînfrunziţi, cu copaci drepţi, ţâşnind spre înaltul cerului din verdele puternic al covoarelor de leurdă.

Călătoria până la Mănăstirea Dobrovăţ din judeţul Iaşi, ar putea fi, pentru un pelerin, o formă de penitenţă. Şoseaua desfundată e urmată de drum forestier, o bucăţică de asfalt şi din nou drum de pământ, purtând urmele carelor, ca pe vremea răzăşilor lui Ştefan Vodă.

Nu dăm înapoi nici când calea e îngustată de buştenii doborâţi la pământ. La câteva verste distanţă ne aşteaptă minunata biserică a Dobrovăţului, ctitorie a marelui voievod.

ZIDURI DE CETATE NĂRUITE
Imediat ce am depăşit liziera pădurii, o zărim în depărtare. Sunetul clopotului vine stins până la noi. Înconjurată de ziduri pe jumătate năruite, cu clopotniţa aplecată într-o parte - imagine moldavă a unui "turn din Pisa" ros de o boală fără leac -, Mănăstirea Dobrovăţ e scăldată totuşi într-o lumină pe care n-o întâlneşti mereu, oriunde. O lumină şi o linişte care aparţin, din vechime, locurilor sfinte. Pe sub clopotniţă intrarea e prea îngustă pentru "rădvanul" nostru cu mii de cai.

Dăm ocol şi intrăm în curtea aşezământului printr-o spărtură în zid, la indicaţiile unui băieţaş care se grăbeşte apoi să tragă clopotele. Două păsări îşi iau zborul din clopotniţă. Apoi, din nou, linişte. Prea tânărul clopotar a dispărut între timp şi în curtea încălzită de soare unde printre firele de iarbă uscată au ieşit gângăniile Domnului la plimbare - semn că primăvara îşi intră-n drepturi -, ne pare că suntem singuri, intruşi într-un Rai văduvit de Adam şi Eva.

Asta până când dinspre partea de apus, dintr-o clădire ce aminteşte mai degrabă de un internat decât de o mănăstire, porneşte spre noi, cu pasul mare şi haina fluturându-i în vânt, un călugăr subţire ca un fir de fum. Părintele Mercurie avea să fie cel dintâi ghid al nostru în povestea Mănăstirii Dobrovăţului. Intrăm cu el în biserica mare.

PICTURA MURALĂ
Ultima dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - înălţarea ei a început în aprilie 1503 şi s-a încheiat în august 1504, la scurtă vreme după ce voievodul trecuse la cele sfinte -, biserica mare, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, a fost desăvârşită de fiul său, Bogdan al III-lea, zis şi Şchiopul.


Minunata pictură a fost realizată însă abia în anul 1529, în timpul domniei unui alt fiu al voievodului, Petru Rareş. Tradiţiile monastice aici sunt cu mult mai vechi. Mănăstirea Dobrovăţului e menţionată prima dată în documentul emis la Hârlău, în 1499, dar se spune că pe aceste locuri, în satul numit Călugăreni, exista în veacul al XV-lea un schit zis "al lui Giurgiu Călugărul" şi-o mănăstire nu departe de obârşia micului râu care străbate valea tivită cu păduri.

Părintele Mercurie ne desluşeşte o parte din istoria lăcaşului, în vreme ce ne îndeamnă să ne bucurăm ochii cu minunata pictură murală interioară. "Se spune că, aşa cum există un albastru de Voroneţ, e şi un albastru al Dobrovăţului..."

Îl admirăm fără rezerve, chiar dacă pe alocuri e ascuns de fumul lumânărilor ori, în pronaos, e "diluat" de o neinspirată încercare de "spălare" a pereţilor, în anii '70, în timpul celei de a doua restaurări; prima a fost făcută la iniţiativa lui Nicolae Iorga, în anii '30.

Dobrovăţul este prima biserică din seria celor pictate pe vremea lui Petru Rareş. Vasile Drăguţ, istoriograful picturii murale din Moldova, remarca nu doar că această pictură reprezintă un punct de pornire pentru o anumită epocă a artei medievale (ca stil de pictură), dar chiar aduce modificări în ceea ce priveşte temele iconografice folosite, cum ar fi "Scara lui Ioan Climax" sau "Minunea Sfântului Sava".

Cei cât de cât familiarizaţi cu erminiile după care se ghidează zugravii de biserici vor remarca, fără îndoială, dezvoltarea amplă a "Menologului" - temă iconografică prin care se urmăreşte calendarul, fiecărei zile corespunzându-i imaginea sfântului care o patronează -, despre care se spune că s-ar datora călugărului Macarie, viitor episcop al Romanului.

BUCATE MĂNĂSTIREŞTI
Copleşiţi, ieşim din biserică, iar lumina ne tulbură... Părintele Mercurie dispare ca un duh, ori ca un fum subţire... Dinspre paraclisul de iarnă, o veche clădire de şcoală, unde sunt adăpostite azi şi chiliile călugărilor, şi camerele de oaspeţi pentru pelerini, coboară câteva bătrâne care se spovediseră părintelui stareţ - omniprezent şi în acelaşi timp nevăzut.


Femeile acceptă să pozeze, pentru o fotografie, fără să ne iscodească cine suntem şi de ce le cerem asta. Între timp, sună clopotul pentru masă şi suntem invitaţi în trapeză. La o masă stau cei câţiva călugări, la cealaltă - mirenii, muncitorii cu ziua şi nevoiaşii de care se îngrijeşte mănăstirea. Rugăciunea de începutul mesei, sfinţirea bucatelor... Apoi, în tăcerea frântă de clinchetul tacâmurilor, unul dintre părinţi citeşte din cartea sfântă.

Ascultăm şi noi. Şi mâncăm. Ciorbă de ghebe. Mâncare de urzici. Iahnie de fasole. Colac şi prăjitură de post. Bucate simple, care taie foamea şi îţi dau putere de muncă. Părintele stareţ bate clopoţelul pentru sfârşitul mesei. E semnalul, pentru călugări, să se întoarcă la chilii ori la îndatoririle zilei. Noi îl rugăm pe fratele Adrian, cel care are ascultare la bucătărie, să ne desluşească ritmul vieţii monahale.

Acceptă cu sfială. Şi aşa aflăm despre postul cel negru, din prima săptămână a Postului Mare, când nici măcar apă nu se bea "de duminică seara, de la lăsatul secului, până marţi la prânz", şi care are "în oglindă" alte câteva zile de post negru, în Săptămâna Mare.

Restricţiile alimentare sunt multe, în mănăstire, mai ales că aici nu se mănâncă deloc carne. Doar peşte, chiar şi la Paşte. Dar până atunci, de Florii, fratele Adrian le va pregăti părinţilor peşte cu sos de vin alb, după o reţetă "din lume" adaptată vieţii de aici.

Tabloul votiv
Cea mai cunoscută dintre toate elementele picturii murale de la Dobrovăţ rămâne scena votivă, care îi reprezintă pe cei trei principi moldoveni care au ctitorit-o: Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Petru Rareş, toţi trei purtând coroană pe creştet.

De la graţia gesturilor la detaliile ornamentelor şi la bogăţia veşmintelor domnitorilor, până la amănuntele chipurilor, toate concurează la impunerea tabloului votiv al Mănăstirii Dobrovăţ ca fiind "cel mai majestuos din toată pictura medievală moldavă".

De la cei trei voievozi încoace, mănăstirea a cunoscut timpuri de glorie şi vremuri de decădere.