Doi schimnici români de la Muntele Athos

"Odată, o ­co­rabie pe care se afla Maica ­Domnului a ajuns la Athos. Sus, pe munte, se afla un templu păgân. Când a păşit Sfânta Maria pe ţărm, ia aşa un trosnet mare s-a auzit, pămân­tul s-a cutremurat, iar templul s-a năruit. Mai­ca Domnului a zis: «Aceasta-i grădina mea şi aici să-şi facă sălaş cei ce cred în ­Hristos!»"
legendă creştină

Îmi recunosc cinstit greşeala de a fi crezut, înainte de a pune piciorul pe pământul Athosului, că o chilie de pustnic e, neapărat, ascunsă într-o peşteră, ca acelea de la Hozevia ori ca sălaşul lui Daniil Sihastrul, la care ­pri­vim cu uimire şi, uneori, compătimitor ("Ce simplu trăia! Câtă renunţare de sine!").

Lucrurile nu stau, în totalitate, astfel. Lumea călugărilor de la Muntele Sfânt a evoluat asimilând, cu rare excepţii, aquis-ul traiului de consum al mirenilor de care Athosul s-a separat, administrativ, de 1.000 de ani, printr-o ciudată frontieră înlăuntrul căreia nu au acces femeile şi vieţuitoarele necuvântătoare de sex feminin. Dar... curentul a înlocuit lampa de gaz, apa­ratele elecrocasnice fac mai bine şi mai repede lucrul mâinilor, maşinile sunt mai rapide decât catârii, iar telefo­nul leagă mai uşor peninsula monahilor cu lumea exterioară, dar şi pe călugări între ei. Din aceste motive, n-ar trebui să ne mire când în unele dintre chiliile de la Sfântul Munte sună mobilul şi nici când sihastrul scoate borşul călugăresc din cuptorul cu microunde...


UN PRÂNZ LA CHILIA SFÂNTUL GHEORGHE-CAPSALA
În septembrie, vara a mai adăstat un pic pe lângă Ka­ryes, unde se află chilia românească Sfântul Gheorghe-Capsala. Retrasă din drumul principal şi prăfuit care duce spre Sud, chilia seamănă cu visata noastră casă de la munte. Albă, curată, cu Muntele Athos profilat pe orizont. E o ­construcţie solidă, ridicată la începutul secolului trecut şi renovată, în ultimii ani, împreună cu bijuteria de capelă din interior, la care se ajunge păşind peste saci de ciment şi scânduri nefasonate. Capela e în şantier, nu e încă pictată, dar, în aer, mirosul de vopsea se simte ca şi cum un pictor din neant şi-ar încerca, noaptea, culorile.

Ostenit de drum, mă retrag, fără elan, în cuhnia chiliei unde părintele Petroniu a aprins focul în cuptorul mare, promiţându-mi o surpriză culinară de proporţii. "O să gă­tim împreună!", mă scoate părintele din lentoare şi îmi pune în faţă un coş cu crevete uriaşe pescuite di­mi­neaţă din Egee. Recunosc, nu mă aşteptam. "Touché!"... Cu­răţ un pic animalele marine, le trec printr-un şuvoi de apă, după care părintele Petroniu îmi întinde un grătar du­blu în care crevetele se vor putea frige uşor şi pe o parte, şi pe cealaltă. Între timp, călugărul Ezechiel, şi el schimnic, dar venit cu treburi pe la chilia Sfântului ­Gheorghe, taie car­tofii, pregăteşte salata de roşii, ceapă, ulei de măsline şi oregano. Încet-în­cet, încăperea porneşte să se umple de arome de "fructe de mare" şi în timp ce eu în­torc, a doua oară, gră­tarul de pe o par­te pe alta, părintele Petroniu scoate din frigider ( da-da!...) o caracatiţă uriaşă pe care în­cepe să o cio­pâr­ţească, tacticos, ca să încapă, precum crevetele, între pa­le­te­le altui gră­tar; deocamdată, cre­ve­tele sunt aproape gata, pentru că au că­pătat o cu­loare de castane co­mes­tibile coapte. Crevetele plus caraca­tiţa - totul a du­rat mai puţin de o oră!

Mă aşez, apoi, la masă, ascultând binecuvântarea călugărului. Pe farfu­rie, "o tentaculă" groasă de caraca­ti­ţă, două crevete, gata să-şi lepede chi­tina, cartofi fierţi, lămâie din bel­şug. Ală­turi, salata de roşii, paharul cu apă şi cel cu ouzo închid cercul do­rin­ţelor mele. Înţeleg bine că schitul nu e un loc al uitării complete de sine. Pos­tul e abstinenţă nu doar de la car­ne, ulei şi lactate, ci mai ales de la ceea ce ţi-ai dori, neînfrânat, să mă­nânci. Ceea ce, la noi, mirenii, pare un lux culinar (caracatiţa, crevetele, chiar şi lămâia, cândva), la Athos reprezintă un mod de a trăi cu resursele alimen­tare cele mai la îndemână (deşi, nu neaparat şi cele mai ieftine), aruncând nă­vodul în mare.


PĂRINTELE ISIDOR, SCHIMNICUL DE LA LAKU
O experienţă de o cu totul altă natură aveam să trăiesc, în zilele următoare, la chilia unui alt călugăr român athonit, pe care, privindu-l, nu m-am putut opri să nu-l asemuiesc cu acei schimnici din vechime, care simţeau puternic apăsarea vremii şi a vremurilor asupra lor, dar o purtau pe umeri cu seninătate.

Cu simplitate şi un firesc dezar­mant, părintele Isidor mă întâmpină, senin, la intrarea chiliei lui din Schitul Laku, aşa cum un ţăran de la noi se bucură când cursa de la oraş se opreşte în staţie, aducându-i o rudă de departe. Doar că eu nu vin de la oraş (nici nu există "oraşe" pe Muntele Athos, ci numai o singură aglome­rare de chilii şi biserici purtând numele Kareya, capitala administrativă a statului monahal), nu cobor din autobuz (pe drumurile înguste şi defundate ale Athosului, autobuzele nu-şi pot face loc de trecere), iar eu nu sunt chiar o rudă apropiată, ci doar un ro­mân ca şi el.

Plătesc monahului care m-a adus, peste munte, până la Laku, mă îm­bră­ţişez cu părintele Isidor şi merg să mă închin, primul lucru pe care îl face un pelerin care ajunge într-un locaş mănăstiresc. Părintele Isidor locuieşte într-o chilie românească datând din anul 1907; anul săpat pe cornişă ates­tă mai bine de 100 de ani de vieţuire mo­nahală românească în acest loc, dar şi în celelalte 10-12 chilii care alcătuiesc Schitul Laku, aparţinând, administrativ, de Marea Lavră (mă­năstire greacă). Din lipsă de fraţi că­lugări interesaţi să vieţuiască la Sfân­tul Munte, vreo două chilii construite în urmă de români sunt, azi, nelocuite, după ce ultimii monahi locatari au tre­cut la cele veşnice. "Ai noştri" au, oarecum, noroc, fiindcă grecii nu se prea înghesuie să le preia (regula e că dacă o chilie românească stă neocupată mult timp, trece, au­to­mat, în ad­mi­nistrarea călugărilor greci). În pustnicia de la Laku (în traducere, "laku" înseamnă "vale mlăş­ti­noasă"), unde speranţa de viaţă e cea mai mică din întregul Munte, au fost, dintotdeauna, numai români.


REŢETE ROMÂNEŞTI, CU TON MEDITERANEAN
După închinarea în capela minusculă (în care aveam să revin, în di­mi­neaţa următoare, la ora 4, pentru prima slujbă a zilei), părintele Isidor (înalt, cărunt, cu faţa suptă - imagine hiera­tică a sfinţilor isihaşti) mă  cheamă la masă. O masă "rară" pentru sihăstria lui de la Laku, la care vom mânca tocană de ton. Părintele pri­mise cu câteva zile în urmă vreo cinci cotlete de ton congelat şi acum, din puţinul pe care-l avea, hotărâse să împartă darul cu fraţii de chinovie şi cu pelerinii ajunşi la chilia lui la vreme de seară. În bucătăria mică-mică şi modest utilată, părintele Isidor pune o oală cu un pic de apă pe plită, adau­gă ulei, sare, zarzavat tăiat mărunt, cartofi, roşii, dovleac, ardei. Tonul e un peşte cu carnea aspră şi fierbe un pic mai greu decât alte specii. De aceea, părintele îl aşază în oală o dată cu legumele şi cu zarzava­tul. Apoi, mă învaţă "un secret", ca să nu se prindă de fundul oalei. Apucă, din când în când, cele două mânere ale oalei şi în­vârte vasul, energic, spre stânga şi spre dreapta, în jurul axei. Mă pri­veşte, apoi, victorios, ca un copil care a reuşit să facă zmeul să zboare.

În jumătate de oră, mâncarea e gata. Am auzit, de multe ori, oameni lău­­dând virtuţile bucătăriei mă­năs­tireşti. Borşul, tocana, salatele şi mu­ră­turile. Gătite cu răbdare, cu ru­gă­ciune. Tocana de peşte făcută de părintele Isidor mi-a amintit de felul în care un împătimit pescar şi bucătar, Nelu Anca, adapta, "româneşte", într-un restaurant din Bucureşti, o serie de reţete con­sacrate de peşte. Părintele Isidor face parte din aceeaşi categorie de in­ven­tatori. El a născocit reţeta ro­mâ­nească a tonului de Mediterana, re­memorând tocanele gustoase din co­pi­lăria sa, în Teleorman, şi de la mă­năstirile din Râmnic, unde şi-a început viaţa de călugăr. Fără s-o spu­nă ­explicit (călugării sunt legaţi, prin jurământ, să nu dorească, la mă­năstire, altă casă decât cea a lui Dumnezeu), gătind pentru noi tocana aceea de peşte, părintele Isidor s-a întors, "oleacă", acasă.


DARURI
Când se duc în mănăstrile Athosului, pelerinii duc câte ceva cu ei: de-ale gurii (atenţie, să fie numai alimente fără carne şi în ambalaje care să le păstreze, la drum), uneori veşminte sau lenjerie de pat, alteori cărţi. Când le împarţi, trebuie să ţii cont de ce are nevoie fiecare. Când am ajuns la chilia Sfântului ­Gheorghe Capsala, am pus dinaintea părintelui Petroniu darurile noastre. Şi-a ales doar câteva cărţi - hrană pentru minte şi suflet - apoi ne-a îndrumat ce să facem cu restul, care dintre călugării români pe care urma să-i vizităm avea mai mare nevoie de hrană ori de ­aşternuturi noi. Părintelui Isidor i-ar fi trebuit, de exemplu, o sutană nouă. N-aveam haine preoţeşti la noi, dar am promis să spunem altor pelerini, poate cineva va afla şi va împlini şi asta...