Nunţi basarabene de odinioară

Peste ultimele sunete ale cântecelor româneşti, la Erdec-Burnu a căzut, ca o cortină, noaptea profundă de februarie. Dansatorii, căluşarii - copiii din Ansamblul folcloric "Dor Basarabean - au plecat la casele lor.

La un pahar de "Kuciurgan", vin negru şi tare cum e Cabernetul, depănăm poveşti vechi, amintiri din vremea în care Basarabia de Sud se afla "la români"... Viorel Popescu, Alexandru Cepoi, Ion Culcia şi alţi câţiva vrednici români din satul aflat pe malul lacului Cătlăbuga ne spun istoriile locului.

Dar parcă nici unul nu mai cutează să vorbească atunci când firul începe a-l depăna bătrânul Nichita Culcia, singurul dintre cei de faţă care s-a născut pe vremea aceea... "când tare ghini era...". Cât au putut, cât încă mai pot, românii din Bugeac păstrează tradiţiile neamului lor. Care era rostul lucrurilor, odinioară?

"TREPĂDĂTORII" ŞI "DIAVORII"
Iată, nunta, de exemplu... Moş Nichita ne descifrează tainele ei.

"Joia se chemau femeile la treabă. Apoi, ele tăiau păsările, pregăteau reţetele. Se alegea o femeie care să conducă nunta. Ea ştia secretul la mâncăruri, care se face în sobă, care în cotlon... Vinerea se chemau trepădătorii, bărbaţii care trebuiau să toarne în pahare. Cât dura nunta - sâmbătă, duminică şi luni -, apăi ei nu se aşezau la masă, stăteau în picioare; serveau." Câteva obiceiuri ale locului: "Sâmbăta se ducea «diavorul» prin toate casele să-i invite pe toţi. Diavorul..., adică vornicelul. Dimineaţa invitau nănaşul. Iar seara se duceau tinerii la lăutul miresei şi la «mărgele»... Asta era masa care se făcea la mireasă. Duminică dimineaţă se duceau la ea mirele, naşul şi trepădătorii şi-i duceau rochia, floarea, «fataua» (voalul - n.n.), pantoşii. La mireasă când se duceau, îi punea pe toţi la masă: trepădătorii şi oastea (nuntaşii - n.n.) mirelui... Se scotea că erau obosiţi de drum. Naşa îmbrăca mireasa, în timpul ăsta, şi de acolo se duceau la biserică. Dar mai 'nainte îşi luau iertarea de la părinţi".

CAVARMAUA
Cât de bogate erau mesele de nuntă? Sarmale, cotlete, cârnaţi de casă... Nimic nu lipsea. Dar fala nunţii era cavarmaua. Se pregăteşte din carne de vită sau de oaie. Denumirea e bulgărească, dar vrednicii basarabeni cu care stăm de vorbă ne asigură că nu se aseamănă cu mâncarea lor nicicum. Noi, mai ştiind câte ceva despre tradiţiile culinare româneşti, aveam să ne dăm seama că se apropie mai mult de mâncărurile ciobăneşti din Carpaţi, precum sloiul sau tocanul, dar ceva mai elaborat pregătită.

"Carnea se toacă cu cuţitul, se alege de pe oase şi se pune la fiert, în grăsimea proprie. Oasele se pun şi ele în oală. Se taie mai mari, ca să iasă sucul din ele. Se fierbe 4-5 ore. La o oaie, se pun 70 de ardei iuţi. Grăsimea de oaie are proprietatea de a lua iuţeala. Stomacul de oaie se curăţă, se freacă cu zeamă de var şi se usucă, până devine subţire de se vede prin el ca prin sticlă. Carnea fiartă se pune în burduf şi burduful sub o presă. Iese foarte gustoasă!... La bulgari, cavarmaua se serveşte caldă şi se pune cu tot cu oase, la noi e specific să se servească rece şi fără oase. Este un «product» naţional."

Explicaţiile ni le dă pe îndelete Ion, feciorul lui Nichita. Bătrânul simte însă nevoia să completeze: "Merge aşa o vorbă prin sat: «Ai fost la nuntă?» «Am fost.» «Dar cum a fost cavarmaua?» «Bună». Iaca, dacă o fost cavarmaua bună, apoi poate să nu mai fie nica pe masă. Dar dacă n-o fost bună sau dacă nu-i cavarma, atunci poţi să pui ce-ai pune, că tot te faci di ruşâni"...

POAMELE NĂNAŞULUI
Despre sarmale se zice că "dacă n-ai ajuns până la sarmale, apăi n-ai înţeles nimic din nuntă!". Sarmalele se dau la masa a doua, împreună cu "ghinul nănaşului".

Şi după ele "se pun pe masă poamele (fructele), tot din partea oastei nănaşului. Se aduce într-o legătoare «văleraşul» (ulciorul) cu vin şi într-o altă legătoare, poamele. Care a rămas la nuntă şi a dovedit să nu se îmbete până la masa a doua, acela a cunoscut nunta!". Poamele simbolizează viaţa tinerilor. Cu cât sunt fructele mai dulci, cu atât le va fi viaţa mai dulce. Plăcintă nu se pune. Doar bomboane, biscuiţi, copturi pudrate cu zahăr. Duminică, după masă, nănaşul conduce tinerii la pat, iar luni, pe vremuri, să duceau femei mai bătrâne "să cipontroleze".

Darul miresei se aducea seara, iar luni se făcea masă cu uncrop (o zeamă caldă), acasă la mire. "Marţea era pentru bărbaţi... Se bea vin, că noi, românii, vin obişnuim să bem, iar nu rachiu!"

ANII INTERBELICI
Pe vremuri, la Erdec-Burnu, ca şi în toată Basarabia de Sud, nunta se făcea în costum tradiţional. "Acu', nunta în costum popular o cam chierit (pierit - n.n.)", ne zice oftând moş Nichita. E drept, acum vreo 25 de ani, el a ţinut de şi-a însurat feciorul după datină. Însă adevărul e că încă din anii interbelici, când Bugeacul reintrase în componenţa României, portul popular începuse să cam dispară. Ca şi în Muntenia, s-a observat o foarte rapidă deteriorare a multor obiceiuri specifice mediului rural, care au fost orăşenizate. În anii dincoace, tocmai costumul popular este cel care constituie unul dintre argumentele prin care îşi susţine apartenenţa de neam.

SERELE DE LEGUME
Frenchi, curechi, chiperi, pepeni...

"Mi-a zis mie o dată un lingvist, că vorba asta, «frenchi», e foarte veche.

E numele de demult pe care l-au avut roşiile pe-aici. Pătlăgelele, adică...", ne lămureşte Ion Culcia. Se pare că spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, când au ajuns pătlăgelele roşii în zona Moldovei şi-a Basarabiei, le-au adus nişte francezi. De-aici şi numele lor. "Din câte ştiu eu, acu' numai la noi în sat li se mai zice aşa...". Cât despre celelalte cuvinte pe care le-am pomenit: curechi înseamnă varză, chiperi se mai numesc ardeii, iar pepenii sunt... castraveţi.

La Erdec-Burnu, în sat, toată lumea cultivă legumele astea. Nu există gospodărie fără măcar două-trei sere, în care muncesc toţi ai casei, până şi copiii de şcoală. Tatăl lui Ion, Nichita Culcia, ne spune că oameni mai vrednici ca în satul lui nu sunt în toată Basarabia de Sud. "Aici, mai demult, oamenii munceau vara de strângeau «pâinea» (grâul - n.n.), după care se ducea şi strângeau pâinea în Bărăgan sau mai jos, la bulgari... De-aia era o vorbă dreaptă odată: «Basarabia cea bogată, toţi cu râşniţa la poartă»". După aceea au venit nişte bulgari, argaţi la oamenii din sat, şi ei i-au învăţat să cultive legumele. "Avem apă aici, pământ bun, de-aia s-au făcut serele!"

COLACUL CU FLORI
"Pe vremuri, mergeau toţi la nuntă cu un colac mare, împodobit cu flori de aluat, şi un prosop ţesut în casă, care se numea «misal». Se împodobea colacul cu trandafiri şi se îmbrăca cu poame de tot felul. Fiecare voia să arate cât de bogat este, că are... Alături de misal, se punea garafa cu vin. Se strângea tot vinul ăsta şi se punea în pivniţa mirelui. Iar marţi, când se găta nunta, se fierbea vinul într-un cazan şi-l beau bărbaţii. Se făcea o masă mare, cu peşte şi raci, cu vin şi ardei iute...".