Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Bogdan Ulmu – bucureştean, prin naştere, adoptat de ieşeni cu-aceeaşi blândă şi învăluitoare iubire cu care l-au adoptat şi pe Topârceanu – se poate spune că e ca în reclamele de la televizor: "3 în 1". Un regizor talentat, un umorist de calitate şi un gurmand... fără măsură – ăsta e omul care ne (se) întreabă, în ultima lui carte de (teatrale) cronici umoristico-gastronomice, "Nu trăim ca să mâncăm!?...".
Ca unul care şi-a început "cariera" de "gourmand-gourmet" prin restaurantele de poveste ale Capitalei – Capşa, Athenée Palace, Berlin, Restaurantul Scriitorilor, Cina, Ambasador, Podgoria, Pescăruş, Mignon – şi a continuat-o "în dulce târgul Ieşilor", adulmecând urma unor Creangă şi Eminescu la "Bolta Rece" ori la Hanul "Trei Sarmale" – Bogdan Ulmu era "calificat" să scrie o "cărţulie" cu povestioare şi păreri despre bucate, beuturi, mâncăi şi degustători, în context istoric şi cultural. Mai ales că atunci când vorbeşte (scrie) despre arta culinară, pune întotdeauna accentul pe cuvântul "artă", precizând: "Exersând, pot spune că m-am perfecţionat în această frumoasă artă – cu nimic mai prejos decât oricare alta...". Şi dacă regizorul şi-a publicat "Caietele de regie", gurmandul Bogdan Ulmu – dublat de un preţios jurnalist gastronomic! – nu s-a lăsat mai prejos, publicându-şi şi el notele de "regie culinară". Şi nu doar în una, ci în vreo trei cărţi: "Gastronomie à la Păstorel" (Editura Institutul European, 1998), "Spectacol gastronomic" (Editura Cărţii de Ştiinţă, 2000) şi, cu voia dumneavoastră, ultima, dar nu cea de pe urmă, "Nu trăim ca să mâncăm!?...". (Editura Opera Magna, 2010).
Gastronomia salvează România!
Cartea e împărţită în trei secţiuni, care, dacă vreţi, pot fi suprapuse pe cele trei "curse" principale ale mesei. Volumul debutează cu capitolul "Cărţi de/din bucate" care începe, ca şi literatura noastră gastronomică în limba română, cu tomul cărturarilor Negruzzi & Kogălniceanu, "200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti", căruia îi ridică în slăvi calităţile mai degrabă lingvistice decât culinare: "Dar ce nu înveţi din cartea paşoptiştilor!? Ce slove rare şi pline de mister nu îţi apar în faţa ochilor pofticioşi (şi filologic)! Chitonag de gutăi (banala dulceaţă), vişinap (tradiţionala vişinată), castale îngheţate (un desert minunat, din castane care se prăjesc în «frigarea ce de cafe», apoi se scot pe beţişoare şi se dau prin zahăr), Meridon de orez («pui şi puţin omăt de la două albuşuri») (…)".
Tot în capitolul ăsta aflăm "în meniu" câteva dintre proiectele editoriale ale Jurnalului Naţional şi ale Jurnalului de bucătărie ori în care au fost implicaţi redactorii suplimentului nostru. Astfel, Bogdan Ulmu scrie despre "Carte de bucate" de Maria Maurer, "un cap de pod muntenesc" al literaturii gastronomice româneşti, prima carte de specialitate apărută la Bucureşti, în 1847, reeditată de Editura Jurnalul în transliterarea Annei Borca şi prefaţată de Simona Lazăr. "Un jalon esenţial", exclamă el, remarcând şi că reţetele, spre deosebire de cele ale tandemului ieşean, sunt "propuneri simple şi fezabile".
Sărind aproape un secol, o să ne oprim la o altă carte de reeditarea căreia s-a ocupat tot editorul Jurnalului de bucătărie, Simona Lazăr, şi care a atras atenţia lui Bogdan Ulmu: "Singura dictatură agreabilă este cea din titlul antologiei recent apărute: Dictatura gastronomică (Editura Cartex, 2009). «E cea mai veche şi cea mai longevivă dintre dictaturile lumii» – zice Simona Lazăr, prefaţatoarea & îngrijitoarea ediţiei (autorul cărţii este jurnalistul Constantin Bacalbaşa – n.n.), bucurând cohortele de gourmets care încă mai consumă oxigen şi pe binecuvântate plaiuri mioritice". Asta pentru ca, peste câteva pagini, să remarce una dintre ediţiile speciale ale Jurnalului de bucătărie, cea dedicată gastronomiei în piesele de teatru ale lui Goldoni – deh, regizorul de teatru şi-a văzut şi el stârnit apetitul: "Cum hobbyul meu notoriu rămâne gastronomia, înţelegeţi de ce mă opresc, azi, asupra numărului dedicat de cei doi gastronomi (Simona Lazăr şi Tudor Cireş – n.n.) bucatelor din teatrul lui Goldoni. (…) Autorii au avantajul că au încercat bucatele veneţiene la faţa locului, acum le compară cu cele din teatrul marelui comediograf şi-n plus oferă reţetele – care apar, în piese, doar pomenite".
Cel de-al doilea capitol, "Atitudini, polemici, amintiri, voluptăţi", propune teme variate, textele remarcându-se când prin umor, când printr-o anume solemnitate teatrală, parcă pentru a sublinia faptul că bucătăreala e totuşi o treabă serioasă. Bogdan Ulmu îşi invită cititorul în călătorie, când prin cuhniile naţionale, când prin cele de prin alte părţi ale lumii, exclamând la un moment dat: "Gastronomia salvează (Europa &) România!". Scriind apoi, într-o altă pagină, sub titlul "Gastronomia ca salvare": "Am urmărit cu atenţie oameni de varii condiţii şi vârste, cu mentalităţi diverse, cu posibilităţi materiale diferite: cu toţii tresăreau plăcut la auzul conversaţiilor despre bucătărie. Şi am ajuns la concluzia că arta culinară, pâş-pâş, a devenit mai mult decât o preocupare a gurmanzilor ori a gurmeţilor: a devenit un refugiu".
În fine, cea de a treia secţiune, numită "Câteva reţete...", este, pentru Bogdan Ulmu, un prilej pentru a mai cita una dintre producţiile Jurnalului Naţional, volumul "Reţete de Paşti", publicat în 2007 de colegele noastre Simona Lazăr şi Simona Chiriac. Dar mai importante sunt reţetele pe care le propune însuşi umoristul şi teatrologul: chişca moldovenească, prăjitura de fasole, şalăul Bonne femme, sparanghelul à la madrilena. Şi-o minunată cafea la ibric!
