Succes răsunător

Imediat după Paşte, aveam vacanţă de primăvară. Nu ne mai ajungeau grădinile, curţile, strada şi micile maidane din jur. Cel mai mult ne plăcea să ne adunăm câţiva, în grădina mătuşii mele, pentru că avea mai multă iarbă şi aşterneam pături pe care ne aşezam.

Soarele dogorea şi încerca să zvânte pământul jilav ce se ascundea sub un strat din ce în ce mai des de fire de iarbă, vesele şi pline de viaţă. Fiecare fir se semeţea şi se desfăcea cât mai lat şi mai înalt, luptând să se ridice deasupra celorlalte plante. Ne uitam de la nivelul păturii întinse la primele smocuri de iarbă, ca să le prindem când se ridică, ba unul, ba celălalt, mişcându-se brusc şi năucit, ca apoi să se semeţească din ce în ce mai mult, să-şi schimbe culoarea de la verde-pal la verde crud şi, până în seară, să fie mai înalte şi aproape toate de un verde puternic.

Ne alegeam smocuri pe care le botezam şi le ţineam sub ocrotire. Culegeam tot felul de ierburi şi închipuiam preparate minunate pentru a le pune la o masă imensă, la care erau invitaţi prinţi, prinţese, magi, zâne, călugări, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Eminescu, Sadoveanu. Multe dintre operele acestora nu erau încă pe listele noastre de literatură pentru şcoală, dar le cunoşteam din povestirile părinţilor şi bunicilor. În fiecare familie, măcar una dintre odrasle trebuia să ştie pe de rost o poezie clasică şi cât mai lungă. Aşa era moda!

ACTORII
Unul dintre verii mei cunoştea bine o baladă în care se vorbea despre Iancu Jianu, ba chiar ştia şi un cântec. Un altul învăţase pe de rost "Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu. "Muma lui Ştefan cel Mare" o recita cu patos Mihai băiatul doamnei Minghiu. În ce-l priveşte pe Mihai Viteazul, Costel, vărul care-mi era de-o seamă, inventa pe loc tot felul de poveşti ce aveau la bază poezii sau diverse informaţii despre preferatul său.

Încropeam o scenă, pe fostul camion ale cărui roţi erau pe jumătate îngropate în pământ, o acopeream cu preşuri, luate cu împrumut, pentru spectacol. Unchiu' a bătut în cuie, la capetele obloanelor, câte un par de care am legat o funie. Am montat două cearşafuri, din cele obosite de atâta folosinţă, pentru ca să încropim o cortină.

Preţ de trei zile am supravegheat iarba şi am făcut repetiţii. Pe jumătăţi de coli, smulse din caietul meu de matematică, am desenat flori, albinuţe, broscuţe. Ce-i drept, erau puţin cubiste, dar culorile erau foarte vii, întrucât Costel îmbiba în salivă vârful creionului ca să fie mai vie culoarea minei. În centrul desenelor am scris textul invitaţiei, pentru fiecare părinte în parte şi i-am poftit la spectacolul de duminică înainte de prânz.

SE UMPLE SALA
Bunica, vădit încântată de ideea noastră, ne-a promis o surpriză dulce. Ne-am învăţat rolurile, ne-am îmbrăcat cât mai curat şi ne-am verificat scena cât mai bine, pentru a evita accidentele.

La intrarea improvizată dintr-un butoi vechi, întors cu fundul în sus, de care se sprijinea Costel, fiecare spectator trebuia să prezinte invitaţia, biletul, pe care Costel îl rupea, întocmai ca pe cele de la cinematograf. Curând au apărut doamna Minghiu, unchii mei, bunica, domnul Petrican, doamna Petrican cu Titi de mână, semn că făcuse o boacănă, tocmai acum înainte de spectacol, nenea Mihalache, vecinul care avea cinci capre, baba Floarea şi baba Mitana.

Nenea Anghel, unchiul, pusese două rânduri de butuci, pe care aşezase câte o scândură, pentru spectatori. Uriaşele funduri ale babelor şi a celorlalte spectatoare şi spectatori s-au înghesuit pe băncile încropite şi spectacolul a început.

SPECTACOLUL
Prezentatorul Nicu a făcut o introducere timidă, dar, încurajat de aplauzele stimulatoare ale doamnei Minghiu, a anunţat pe Mihai ce avea să recite poezia "Muma lui Ştefan cel Mare", a lui Dimitrie Bolintineanu. Fără prea multe fasoleli, Mihai a recitat fără să uite vreun cuvinţel. A fost aplaudat frenetic. Nicu l-a prezentat pe Titi, care a recitat "Deşteaptă-te, române", fapt ce a ridicat sala în picioare, dar fără gălăgie, apoi pe Nuţu, care a recitat "Scrisoarea a III-a", şi el aplaudat cu dărnicie.

A cântat Nicu o baladă despre Iancu Jianu, iar la sfârşit l-a prezentat pe Costel, care s-a uitat la unchiu' Anghel şi s-a înclinat către spectatori, apoi a spus titlul poeziei pe care avea s-o recite: "O scrisoare de la Muselim-Selo" de George Coşbuc. Bunica a amuţit, iar baba Mitana a scăpat un "Na, drace!", care i-a atenţionat pe toţi. Băiatul a început a recita, privind peste spectatori, în curte la noi, undeva, parcă mai departe chiar.

Cuvintele-i curgeau domol şi sigur, iar pe măsură ce se apropria de sfârşitul poeziei, obrajii i se îmbujorau din ce în ce mai tare şi, parcă, în mintea lui de puşti de clasa a treia, ar fi pătruns tot înţelesul ei. Unchiu' Anghel, cel care l-a învăţat minunata poezie, i-a simţit starea şi s-a ridicat ca să-i vină în ajutor. Băiatul, roşu ca focul la faţă, a reuşit să spună ultimele versuri şi a izbucnit în plâns.

Sala, adică toţi spectatorii, a izbucnit în urale, doamna Minghiu a sărit, l-a tras de pe scenă şi l-a pupat. Noi toţi, emoţionaţi şi fericiţi de răsunătorul succes, ne lăsam mângâiaţi de spectatoarele grăsane. Curând, apăru bunica şi tuşa Mitana (tot Mitana), care au servit toată suflarea cu o delicioasă budincă de pâine şi mere, iar pentru adulţi au pus pe butoiul de la intrarea în sală, două căni de sticlă, mari şi pântecoase, pline cu bere rece, luate de la cârciuma din colţul străzii.

Paharele cu bere s-au ciocnit imediat, iar limonada de lămâie, din sticlele dosite de unchiu' Anghel, ne-a potolit şi nouă setea, după atâta muncă pe tărâmul artei şi după două bucăţi de budincă.

TEHNICI DE LUCRU
Spectatorii şi actorii au început a se împrăştia, numai bunica a rămas pe scândura-bancă şi-i zicea doamnei Minghiu: "Iei o franzelă, veche de o zi, o tai felii şi le înmoi în lapte bătut cu ou şi o mână de zahăr, cât îţi place de dulce, şi vanilie. Ungi o tavă cu unt, pui feliile înghesuite una în alta, poţi să presari şi nişte stafide înmuiate în rom.

Peste feliile din tavă, pui felii de mere, groase... mai subţire de un deget, or după cum îţi place, cum te duce capul, dar mai întâi le tăvăleşti prin zahăr. Dai la cuptor, la foc mic, până se rumeneşte frumos. Scoţi tava şi tai felii potrivite, apoi presari cu zahăr pudră după cum ţi-e inima. Cum s-au mai răcit puţin, le scoţi pe tipsie de porţelan. Nu le pui una peste alta, că le strici faţa. Ai văzut cât de frumoasă şi de bună e!", mai zise ea şi mă recuperă dintre ultimele spectatoare care-şi legănau posterioarele către poartă.