Cowboys&Aliens

Pe langa Toyota mea Hilux care se leagana usor, galopeaza cinci csikósok, imbracati in camasi negre, lungi si tepene, tunici negre cu guler inalt, cizme de calarie de un negru stralucitor si pantaloni largi facuti din cel mai albastru material pe care ti-l poti imagina. Poarta caciuli din fetru negru pe cap, un bici infasurat in jurul piepturilor si o expresie dura pe chip. Pe gaturile cailor se vede urma unor rani in forma de impletitura, iar scarile seilor nu sunt prinse cu nimic, asa ca oamenii calaresc cu picioarele in exterior, mistici precum niste centauri, in timp ce strabatem Puszta lasand in urma un praf fin precum un fum, ca si cum copitele cailor ar fi in flacari. Arata ca un cantec si se simte ca o poezie. Mare pacat, atunci, ca eu scriu despre masini, asa caimi petrec in mod inconstient timpul analizand amortizoarele. Imi cer scuze.

Puszta cunoaste multe nume, traducerea mot-à-mot fiind "pustiul" sau "golul". Cel mai simplu mod de a o descrie totusi este sa-ti imaginezi un izlaz imens, o intindere monotonasi neintrerupta de fire aspre de iarbasi cativa pomi subtirei. Orizontul este infinit, aproape ca intr-un desert, iar cerul gri pare desprins dintr-o carte de istorie. Numai ca eu ma avant la volanul unui pick-up rosu aprins, cu un cort pe acoperis, o pata de modernitate intr-un decor arhaic inselator. Deodata, ma izbeste un gand care ar fi trebuit sa fie destul de evident: n-am mai facut niciodata asa ceva.

Vezi tu, pana in urma cu o saptamana, n-am mai dormit pe un pick-up in mijlocul pustiului, nu m-am imbatat cu palinca, nu mi s-a furat masina si n-am mai pocnit un cal in bot. A fost o saptamana mare.

A inceput cu obisnuita traversare plicticoasa a continentului: din Lincolnshire in Folkstone si pe urma Calais, anestezicul mental pe nume Belgia, o scurta strafulgerare din Olanda – ma ratacesc usor –, pe urma Germania, dupa care directia sud-est. Copilotul si fotograful Justin si-a pierdut, asa cum era de asteptat, aproape instantaneu telefonul. In timpul cautarilor fervente prin spatele Hiluxului, imediat dupa tunelul de sub Canal, a reusit sa lase haionul deschis, asa ca am mers primii 300 de kilometri prin Europa continentala scaldandu-ne in semnale din faruri si brate, deloc inteligibile, care acompaniaza de regula celebritatea prostiei.

Au mai fost si alte probleme. Desi Toyota e echipata pentru a trece si printr-o mlastina, am uitat sa iau cu mine o coarba, asa ca, desi aveam doua roti de rezervaintregi, n-am fi putut da jos roata cu anvelopa defecta. Asta nu in ultimul rand pentru ca uitasem sa iau si un cric. Totusi, cu sperantain suflet si un set ieftin de unelte cumparate dintr-o benzinarie, strabatem Europa oprindu-ne doar acolo unde asteptarile noastre gasesc o oferta de snitel adecvata. Realizez acum ca Justin sforaie. Asta o sa fie o problema.

In cele din urma, trecem de Viena, ratam de putin granita cu Slovacia si o luam spre Györ, in Ungaria. Aici lucrurile incep sa devina interesante.

Doar doua ore mai tarziu, cineva incearca sa ne fure masina. Un BMW Seria 5 vechi apare brusc in oglinzile laterale, agitandu-se pe langa noi si dand flashuri, in timp ce ocupantii locurilor din fata fac semne energice cu bratele. Fiind englez, dau imediat sa trag pe dreapta, gandindu-ma ca Justin a lasat din nou haionul deschis.

"Ce faci?", maintreaba Justin.

"Niste oameni. Ne-au spus sa oprim. E ceva in neregula cu masina..." Justin se uitain oglinzi. "CHIAR E ceva in neregula cu masina? Vezi tu girofaruri albastre?" Ma uit dupa lumini intermitente albastre in oglinzi. "Uhmm... nu".

"Atunci. In p***a ma-sii. Nu te opri". Justin a fost fotograf de front. A documentat Razboiul din Balkani, primul Razboi din Golf si violentele din Irlanda de Nord. Si, doar pentru o secunda, a folosit un ton al vocii pe care l-am simtit in stomac. Calc acceleratia si ies de pe banda de urgente. Dintr-odata, Hiluxul pare foarte lent.

La urmatoarea iesire, BMW-ul se dezlipeste, iar mai tarziu aflam ca asta e o intamplare absolut normala. Sub amenintarea armei, oamenii raman fara masini si, pana sa vina politia, hotii au trecut deja granita in Ukraina. Ne indreptam spre Budapesta, iar eu imi petrec urmatoarele ore scrutand mereu oglinzile. Dupa zece minute, Justin sforaie. Din nou.

Dupa o noapte petrecutain Budapesta, ocazie cu care facem cunostinta cu ghidul nostru, Flora, plecam impreuna spre est. Trecem prin suburbii, care pe urma se transformain sate, si, usor-usor, prezenta omului incepe sa se faca din ce in ce mai putin simtita. Peisajul rural dispare, iar in locul lui... nu ramane mare lucru. Drumurile se strica, iar Hiluxul ne arata de ce combinatia de rafinament si robustete e una fericita. Ajungem la marginea a ceea ce se cheama Puszta si ne intalnim cu un om a carui proprietate urmeaza s-o exploram. I se aprind imediat calcaiele dupa Flora, dand dovada de toata subtilitatea sexuala specifica unui om care lucreazain permanenta cu cai, dupa care ne conduce in echivalentul peisagistic al minimalismului. Iti ia ceva timp sa te recalibrezi in fata unui loc a carui paleta cromatica pare sa fie blocataintr-un maron-gri de rezolutie joasa.

Aici ne dam seama de ce Flora este nepretuita. Dialectul maghiar local suna de parca cineva ar incerca sa cante hip-hop in finlandeza, cu gura plina de pietricele. Sunt obligat sa iau rolul imbecilului care zambeste in timp ce Flora negociaza achizitia unei sticle cu tarie si a unui loc pentru innoptat. Totusi, iesim la plimbare prin stepasi mergem o vreme, spre fericirea Hiluxului care se simte ca acasa prin campurile pline denivelari – pentru asta a fost facut, si ii place. Ne oprim pentru ca dimensiunile Pusztei fac explorarea ei inutila. La propriu.

Taria se dovedeste a fi palinca facutain casa - un brandy cu 56% alcool, miros fructat si gust de benzina. Si abia dupa o dusca devin constient de fumul de la orizont. Doar ca nu e fum. E praf. Praful ridicat de calaretii csikósok, unul dintrei ei calarind cinci cai deodata, stand in picioare pe crupele celor doi din spate. Ma uit acuzator la sticla. Si, instinctiv, simt ca ar trebui sa facem roata carutele. O masura de siguranta anulata definitiv de faptul ca avem o singura caruta.

Nu dupa mult timp, ratacim prin stepa muti de uimire. Se face uz de bice. Daca Hiluxul nu ar fi fost aici, trecutul ar fi parut extrem de real. Lucrurile devin si mai bizare: in timp ce incercam sa am o conversatie in trei cu Flora si Lajos Garai (cel cu mustata luxurianta), apare o usoara confuzie, iar eu raman cu impresia ca animalul care paste la picioarele mele, calul lui Lajos, se numeste Zoltan. Intr-un moment de neatentie, Zoltan decide sa-si ridice capul si sa ma muste in zona inghinala, asa ca din reflex – si foarte bland – ii trag un pumn in bot. Moment in care ma musca de degetul mare, iar eu incep sa urlu la Zoltan, calul. Numai ca Zoltan stain spatele meu, e un barbat cu parul carunt si nu intelege de ce ii strig numele in timp ce imi sug degetul mare si, cu cealalta mana, ma apuc de chiloti.

Bulversati, calaretii se gandesc ca ar putea fi mai in siguranta facand ceva practic, se lanseazaintr-o demonstratie ecvestra cum n-ai sa vezi la niciun sou de echitatie. Motivul pentru care seile lor nu au curea de prindere are radacini in istorie: partizanilor li s-a interzis acest confort pentru a face imposibila folosirea unei pusti din sa. In schimb, localnicii si-au dresat caii sa se intinda la pamant la comandasi sa nu se miste nici atunci cand calaretul ar trage cu o pusca asezata pe burta lor.

Eu stau pe acoperisul masinii, uluit. Dar si un pic afara din peisaj. Sa vii aici in Hilux e ca si cum te-ai duce la piscina din cartier in costum complet de scafandru. Aici, csikósok se descurca cu un cutit si un lasou – noi am aparut cu o casa mobilasi cu ditamai stocul de alimente de la Tesco. Cand soarele coboara, calaretii decid ca ar fi un pic inutil sa ramanain Puszta mai departe. Intre timp, au facut rost de case la care sa se intoarca. Le strang mainile fiecaruia si, cu ocazia asta, realizez ca toti au cei mai albastri ochi din lume. Dupa care pleaca, refacand invers drumul prafos de la sosire.

Umpluti brusc cu spirit de aventura, plecam sa exploram stepa pe timp de noapte. Aflam ca oricat de puternice ar fi luminile – si ale noastre sunt foarte puternice – nu trece mult timp pana cand te ratacesti. Mergand prin iarba care trece de nivelul rotilor, peste movile si santuri, Hiluxul inainteaza. Lucru pentru care ii sunt etern recunoscator, pentru ca atunci cand opresti caraitul dieselului de 3 litri, linistea desavarsita din Puszta te inconjoara. E suficient de liniste ca urechile sa-ti tiuie cu urletul nimicului. Ceea ce e un pic deranjant.

Aceeasi Toyota Hilux care parea atat de nelalocul ei inainte, devine acum un refugiu din imensitatea Marii Campii. Nu o fi cea mai sofisticata masinarie, insain aceste ultime zile s-a dovedit a fi un punct puternic, simplu si solid de care sa ne ancoram, atat fizic, cat si psihic. Poate ca nu are cu adevarat nevoie de suspensia cu sarcina mare, de snorkel, de cele doua roti de rezerva sau de bara cu LED-uri mai luminoasa decat insusi soarele, dar atunci cand te afli la mii de kilometri de casasi la prea multe ore distanta de orice forma de ajutor, genul asta de exagerari iti da un anumit confort. In cele din urma, intindem cortul, iar eu imi petrec noaptea lovindu-l pe Justin in rinichi pentru a-l opri din sforait. Nu tine. Dimineata, strangem cortul, ne spalam rapid cu o apainghetata, bajbaim pana iesim din Puszta si o luam spre casa.

Nu dureaza mult pana cand virusul umanitatii devine din nou vizibil, iar eu simt nevoia sa-mi pliez umerii.

Dupa Puszta, orice pare foarte stramt. Iti dai seama cat de adunati si de inghesuiti ne place noua, oamenilor, sa traim. Dar dupa alti cativa kilometri in Hilux imi dau seama ca nu conteaza. Pentru ca, dupa ce am privit in ochii albastri ai celor cinci csikósok, dupa ce am insiprat adanc in mijlocul Pusztei, ma consolez cu gandul cainca mai exista zone magice in lume. Si sunt mult mai aproape decat ai crede.