Marile Speranţe

30 decembrie 2011. Noul 911 a ajuns la Bucuresti, iar dupa experienta de la fabrica Porsche de la Weissach, sunt un pic sceptic. Ok, un workshop tehnologic de asemenea importanta inseamna ca echipa de ingineri pompeaza in tine, timp de aproape sapte ore, esenta informatiilor care fac din 911… ei bine, da, un 911. In plus, ca un fel de martipan pe un tort de ciocolata, la Weissach am mers intr-un 911 Carrera S, cu un pilot care mi-a explicat atunci, relaxat, ca cea mai mare diferenta dintre noua generatie de 911 si cea anterioara nu tine de timpii mult mai buni pe care ii scoate pe Nurburgring, ci de faptul ca masina noua e mult mai rapida si, cu toate astea, nu-i face palmele sa transpire.

Imaginea lui relaxata si lejeritatea cu care se juca cu volanul la 140 km/h intr-un ac de par destul de larg imi vor ramane multa vreme de-acum intiparite in minte, exact acolo langa secventele cu Walter Rohrl.

Prin urmare, dupa o asemenea intoxicare cu brandul si mai ales dupa ce aveam intiparita in minte imaginea unei reclame vechi la 911 pe care scria mare “Acum, pe bune, cand erai mic ai visat vreodata sa conduci un Mitsubishi?', curiozitatea mea era cam la acelasi nivel cu a unui adolescent virgin care se uita tot timpul la filme porno. Am incercat sa temperez lucrurile, dar nu m-au ajutat nici amintirile despre celelalte supercaruri de “0-100 patru secunde' cu care am mers si nici macar experientele de viata cu idolii din copilarie pe care ii cunosti si apoi pleci cu un asemenea gust amar de iti doresti sa nu-i fi cunoscut niciodata.

Prin urmare, cand am rotit cheia in contact cu stanga a fost ca si cum am aruncat cu zarurile pe masa. Iar zilele cat am condus masina s-au comprimat in cele cateva secunde pana cand micile puncte negre iti spun daca ai castigat sau nu.

N-o sa ma lungesc, pentru ca finalul e previzibil. Noul 911 e castigator. Dar o sa vorbesc in continuare despre emotiile pe care le-am avut cu masina. Si despre cele reale, de la volan, si despre cele inchipuite, pe care nu ai cum sa ti le confirmi pana nu conduci masina.

Asadar. De ce mi-a fost frica sa conduc masina asta? Pai, mi-a fost teama ca n-o sa mi se para cel mai bun 911 din istorie, cum sustin ei, desigur. De ce spun asta? Pentru ca istoria 911 e lunga.

Prima generatie a aparut in 1963. 901 avea un motor de 2 litri, sase cilindri boxer de 130 de cai, facea 9,1 secunde pana la suta si atingea 210 km/h. Desigur, cu performantele astea, masina nu are cum sa fie cel mai bun 911 din istorie, poate doar prin prisma faptului ca a fost… Inceputul.

Urmatorul 911 (G Model) a venit 10 ani mai tarziu. Motorul, desigur, tot un sase cilindri boxer, de data asta de 2,7 litri, 150 de cai si 235 Nm la 3.800 rpm. G Model facea 8,5 secunde pana la suta si atingea tot 210 km/h. Chiar daca a aparut in mai multe filme decat pot numara, nici pe asta n-as trece-o in top, pentru ca urmatoarea generatie (964) a aparut in 1988 cu 250 de cai si o valoare uluitoare de 5,7 secunde pana la suta. Motorul? 3.600 cmc, sase cilindri, boxer. Aici, de fapt, este momentul in care incep sa pun in balanta lucrurile. Iar la intrebarea “cum naiba sa fie o masina din 1988 mai buna decat una din 2012?', raspunsul este foarte simplu. In primul rand, pentru ca a fost probabil cel mai mare salt in performante de la o generatie la alta si, in al doilea rand, pentru ca a stat prea mult in visele mele.

Urmatoarea generatie (993) a venit in 1993, a pastrat cilindreea la 3.600 rpm, dar a ridicat herghelia la 272 si a coborat acceleratia 0 - 100 de km/h la 5,6 secunde. Faima lui 993 este atat de raspandita, incat daca vrei sa cumperi unul in stare impecabila acum, scoti lejer din buzunar undeva in jur de 25.000 de euro. Ar fi putut sa fie cel mai bun 911 din toate timpurile, dar, in cartea mea, nu e.

In 1997 a venit 996, cu farurile usor lipite de capota portbagajului, ceea ce din start il descalifica de la titlu. In 1997 performantele insa erau din alt film (0-100 in 5,2 secunde, dar stabilitate de vis), iar in 2000 Porsche a venit cu 996 Turbo, care scotea 420 de cai, facea 4,2 secunde pana la suta si statea pe drum ca si cum ar fi fost pe sinele victoriei nemtesti.

Mai departe, in 2004 aparea 997, cu 325 de cai, 370 Nm de cuplu, 5,2 secunde pana la suta si 285 km/h viteza maxima. Masina era un vis, dar n-are nici o legatura cu 991, pe care-l vedem aici.

Ca mai toate evolutiile marca Porsche, 911 a pierdut un pic din masa (45 de kilograme, ceea ce in industria auto e mult) si a castigat un pic de putere (350 de cai pentru Carrera si 400 de cai pentru Carrera S). Motorul de Carrera e acum 3.4 litri (Carrera S e 3.6), iar acceleratia 0-100 este de 4,6 sec pentru Carrera si 4,3 pentru Carrera S (cu PDK).

Dar cifrele nu spun toata povestea, asa ca dupa cateva ture frenetice prin jurul orasului, am scos masina la plimbare. Iarna spre munte e haos, dar spre Tulcea e liber, asa ca alegerea a fost simpla. Nu ne-am facut calcule in legatura cu programul, dar am alimentat si am calcat-o pe la 6 dimineata.

Atata vreme cat stii ce vrei de la ziua pe care o ai in fata, 911 iti da fericit totul. Am trait un rasarit superb pe autostrada, iar faptul ca mergeam cu Carrera si nu cu Carrera S a ajutat la sentimentul ca esenta lucrurilor pe care le atingi este, de fapt, extrem de placuta. Spiritul de libertate e contagios, in momentele astea, si prin urmare a fost nevoie de cateva ori sa ne oprim sa asteptam Koleos-ul pe care l-am avut masina de asistenta. Asta n-a fost neaparat rau, pentru ca i-am dat ocazia lui Foto sa-si clateasca ochii prin lentila cu formele masinii in rasarit. Si atunci a fost momentul la care mi-am dat seama ca 911 seamana prea mult cu sexul de calitate. Nu pentru ca iti gadila glanda Fizz cand o conduci, ci pentru ca nu te poti hotari cum e mai bine: sa stai tot timpul in interior s-o conduci sau sa te mai opresti din cand in cand s-o si admiri din exterior?

Dilema a fost cu atat mai crunta, cu cat intalnirea asta memorabila dintre om si masina s-a petrecut pe o zi de iarna cu asfalt usor umed, ideal pentru dansat pe viraje libere si pe un soare la care ai fi putut sta in tricou. Nu m-am nascut pilot, ca omul nostru de pe circuit de la Weissach, si nici nu m-am dat la curse, asa ca daca am adus masina intreaga inapoi, trebuie sa recunosc ca e mai mult meritul ei.

991 traieste o viata dubla, dar macar o traieste cu tine cu tot. Transformarea de la o atitudine relaxata la una animalica e ceva ce creeaza dependenta. Masina creste treptat, iti permite sa fii linistit in oras, te mangaie cand mergi frumos, dar apoi creste gradat pe tine si te face sa te simti in control pe masura ce o urci in ture. Mai apoi, te face sa intelegi ca-i place, incepe sa danseze ferm, dar te lasa pe tine sa controlezi miscarea, ca un personaj ascultator din romanele lui John Norman. Si aici vine momentul in care te dezlantui si nimic nu mai sta nemiscat, in afara de respiratia ta. Momentul in care tot peisajul devine fundalul pe care 911 se desfasoara ca intr-o scena de film slow motion.

Iar daca in anii de inceput a conduce un 911 era o demonstratie de dominare a bestiei mecanice, a conduce un 991 la limita este o incercare de a subjuga bestia din interior. Masina are limite mult dincolo de ale tale si iti iarta foarte multe intarzieri cand o conduci ca un apucat, dar faptul ca impinge legile fizicii atat de departe nu inseamna ca le poate insela de tot. E o arta venita din doctrina Porsche sa construiesti o masina al carei concept duce toata puterea pe spate, dar e o arta si s-o stapanesti. Din fericire, n-ai nevoie de instrumente de tortura ca sa imblanzesti bestia. Interiorul e plin de stil. E ferm, dar Porsche n-a cunoscut pana acum cuvantul kitch, desi sunt foarte multi arabi si rusi care cumpara marca asta. Toate materialele pe care pui mana sunt fine, dar tari, iar comenzile genereaza si ele feedback barbatesc. Directia e ferma, schimbarile de viteza din PDK genereaza un mic cloncanit natural, metalic si... mentalic, iar schimbarile bruste de directie iti scot in evidenta nu numai spatarul impecabil profilat al scaunelor, ci si suspensia care are o treaba relativ simpla – de a tine pe drum cele 1.400 kg ale masinii.

Mi-a fost frica de masina asta, pentru ca am avut asteptari mari de la ea si n-am vrut sa fiu dezamagit. Nu mai e cazul. Mi-a fost frica sa ma sui in Carrera dupa ce am condus Carrera S, pentru ca am crezut ca o sa-mi lipseasca masina mai puternica. Nu mai e cazul. Si apoi mi-a fost frica s-o duc inapoi, pentru ca stiam ca o sa-mi fie dor de ea. Intr-un final, am avut si eu dreptate.