Recviem pentru Tănase (15)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă... .

De dragul acelei seri îl bătuse autorul la cap pe românul întors din America.
De unde să ştie el că pădurea nu privea cu ochi buni vecinătatea bisericii? Şi că biserica se uita cu trufie la pădure, vrând parcă să-i spună: Sunt mult mai înaltă ca tine. Cupola mea e mai aproape decât vârful copacilor tăi de Dumnezeu.
Dar păsările, al căror zbor depăşea cu mult turla bisericii? Era apoi cântecul lor ce suia până la cer. Poate chiar până la urechile lui Dumnezeu.
Cu astfel de gânduri avea să se consoleze autorul mai târziu. Parcă dăduse banii de la el!...
Suntem deci în al cincilea an de când s-a pornit construcţia bisericii şi lucrarea s-a oprit. S-a mai oprit şi-n alte rânduri, dar acum lucrul acesta îl scoate din ţâţâni pe Magiunescu.
Pe de-o parte, pentru că sunt foarte aproape de final. Pe dinafară totul era gata. În urmă c-o zi au sosit şi clopotele turnate la Mănăstirea Plumbuita. Văzute de jos, aşa cum se legănau în întuneric, puteai zice că sunt nişte căpăţâni de taur prinse de tavanul clopotniţei. Două mai mari, tatăl şi mama, pesemne, şi unul ce părea a fi copilul lor. Stăteau cu limbile scoase gata parcă să ţipe. Sau poate că funiile de care atârnau le-au oprit ţipătul în gât. Prefectului îi venea să ţipe şi mai tare. Fiindcă refuza să creadă că i se poate întâmpla tocmai lui aşa ceva.
Nici când era primar al oraşului nu se împăcase cu gândul acesta, şi
atunci n-avea nici pe departe puterea de acum. Halal Dumnezeu al judeţului dacă se îneacă precum ţiganul la mal! Şi de ce? Pentru că încă nu putea să-l cheme să bată palma deoarece s-au terminat iarăşi banii.
Şi dacă s-au terminat, ce? Asta este menirea lor, să se termine, ca să poată fi înlocuiţi cu alţii. Banii sunt ca sentimentele, dacă nu-i întrebuinţezi, n-au valoare.
Există totuşi o mică diferenţă. Din sentimente iei cu amândouă mâinile şi grămada rămâne întreagă. Uneori chiar sporeşte. De aici şi lipsa de măsură a oamenilor în materie de iubire şi ură, ca să dăm totuşi un exemplu. Cu cât iubesc mai mult, cu atât dragostea lor devine mai mare. Cei care urăsc ştiu că există o singură cale ca ura să-i acapareze total: să nu se oprească nici o clipă din urât.
Ia şi din grămada de bani, nu cu două mâini, ci numai cu una singură şi vei vedea că după un timp grămada dispare. Păi, şi Dumnezeu, nu cel mare, desigur, ci un Dumnezeu mai mic, aşa cum era el, Magiunescu, chiar nu putea face nimic? Ba putea. Că d-aia era Dumnezeu.
Mărturie sta această biserică pe care se apucase s-o zidească. Lumea era deja zidită.
Buuun! Şi nici biserica asta nu reuşea s-o ducă la capăt? Trecuseră cinci ani, nu cinci zile.
Dacă nu strângea în cel mai scurt timp fondurile necesare, îi şi vedea spânzuraţi în clopotniţă pe câţiva oameni cu dare de mână din judeţ. Între aceştia, şi francezul.
Adică un catolic pe post de clopot, într-un sălaş al Ortodoxiei? În mod sigur îl afurisea toată preoţimea română. Nu pe prefect, pe francez.
Magiunescu auzi bivolii ţipând. Trăsese cineva de frânghie.
- Sună bine, domnul prefect.
- Sună pe dracu', bombăni el, părăsind în mare grabă locul.

Francezul s-a arătat surprins de invitaţia şefului judeţului. De ce-l chemase la el? Şi încă într-o zi în care nu-şi mai vedea capul de treburi, fiind ocupat cu pregătirile pentru începerea secerişului.
- Ia zi, domnu'...
Mioara Florescu, pe care o angajase de o jumătate de an ca traducătoare, se făcea, în sfârşit, utilă lingvistic, ajutându-l pe francez să înţeleagă întrebarea şi să spună: Jean.
- O, ce frumos. Jean. Ca pe la noi. Ia zi, domnul Jean, cum te simţi pe meleagurile noastre?
- Trčs bien, merci.
- Ce zice?
- Zice că bine.
- Aha! Sunteţi mulţumit, deci.
- Rien ŕ dire... La terre est bonne. Les gens aussi, mais...
- Ce zice?
- Zice că nu se plânge. E bun şi pământul şi oamenii.
- Aşa suntem noi, primitori. Harnici şi primitori.
Mioara Florescu s-a grăbit să traducă:
- Des gens laborieux et primitifs...
Nu ştim dacă din ignoranţă sau răutate, Mioara Florescu a tradus... primitivi. Francezul a înţeles imediat nuanţa:
- Il ne faut pas exagérer...
- Ce zice?
- Zice că exagerat de...
- Ştiu. Dar n-avem ce face, asta ne e firea. Căsătorit?
- Non. Divorcé.
- Grozav. Poate că puneţi ochii pe o româncă de-a noastră şi...
- Vous avez des trčs belles femmes ici en Roumanie...
- Ce zice?
- Zice că româncele sunt foarte frumoase.
- Dar bisericile noastre cum vi se par?
- Les églises? Je n'ai pas eu assez de temps pour les visiter... Vous le savez: C'est dur travailler la terre.
- Ce zice?
- Zice că e prea ocupat cu pământul, dar o să-şi facă timp.
- S-o vedeţi p-asta nouă. Un pic mai încolo, după ce terminăm cu pictura. Contribuţia dumneavoastră bănească de acum doi sau trei ani, parcă, ne-a fost de mare ajutor. Până la urmă, catolici, ortodocşi, evrei, mormoni, tot un drac!
- Pardon?
- Suntem la fel. Există un singur Dumnezeu pentru toţi. În cer, că pe pământ... Auzi, Mioaro, vorbele astea de la urmă să nu le traduci.
- Sur la terre comme dans le ciel...
- Ce zice?
- Zice că precum în cer, aşa şi pe pământ.
- Bine-ar fi. Numai că pe pământ nu prea se poate fără bani. Iar banii de unde să-i obţii? De la ăia care-i au. Prietenia dintre ortodoxie şi catolicism e un bun câştigat. Papa...
- Je vous comprends parfaitement, a exclamat francezul şi s-a împuns cu degetul în burtă, vrând să arate c-a înţeles despre ce este vorba.
- Papa de la Roma, Jean. Tradu-i, fato! Ne-a vizitat acum câţiva ani ţara, nu ştiai?
- Vraiment?
- Nu vrea. Ne-a vizitat deja, înţelegi?
- Aşa că n-are de ce să-l mustre conştiinţa, pe el, nu pe Papă, dacă repetă gestul frumos de acum doi sau trei ani, parcă. Zi ce zice.
- Zice că dă din umeri.
- Înseamnă că n-a priceput.
- Se prea poate.
- O să fiu atunci mai clar.
- Tradu: Ne-ar mai trebui nişte bani pentru biserică.
- Mais pourquoi avez-vous besoin d'argent?
- Ce zice?
- Zice că pentru ce.
- Pentru biserică.
- Zice că-i pare rău, dar n-are de unde.
- El n-are de unde?
- Zice c-a băgat totul în pregătirea pentru campanie. Şi o să mai bage.
- Şi eu. Dar în aia mă-sii. Pe el.
- Să-i traduc?
- Hai că eşti tută!
- Moi, je le regrette...
- Dar ce regret eu că mi-am pierdut o jumătate de oră cu tine. Poate că totuşi se mai gândeşte.
- Zice că-i este imposibil.
- On va parler la prochaine année.
- S-o crezi tu.
- A bientôt, monsieur. Enchanté de vous connaître.
- Pa şi pusi!
Toţi erau la fel, ca-n piesa aia scrisă chiar de unul de-al lor, pe care o văzuse el demult, în studenţie.
Ţi-ai dracu' de zgârciţi, aţi venit să faceţi avere pe spinarea noastră. Ei, lasă, domnule francez, că ne mai întâlnim noi. O să primeşti ce meriţi. Are şi ospitalitatea românească o limită! Ai să vezi tu!
Şi francezul a văzut. La momentul potrivit. Adică în ajunul zilei în care trebuia să înceapă secerişul.
Vom povesti despre asta câteva pagini mai încolo. Întâi despre cele bisericeşti şi mai apoi despre cele lumeşti.
Doru Magiunescu voia ca măcar în al şaselea an să fie gata biserica.

(Va urma)