Recviem pentru Tănase (17)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Păi nu prea era, fiindcă redactorii celor două ziare judeţene păreau să se afle exact în această situaţie, fără a fi însă din cale-afară de fericiţi.
Ce-i drept, oraşul acesta semăna cu orice, numai cu Edenul, nu.
Unul singur dintre aceştia, flăcăul căruia-i vorbise gura fără el, spunând vrute şi nevrute despre prefect, părăsise oraşul nu atât din cauza faptului că nu semăna deloc cu Edenul, cât din pricina incapacităţii sale de a fi fericit.
Dacă atunci, în restaurantul din incinta casei de cultură îi scornise porecla de Buric, Magiunescu se aştepta ca acum, când nu se mai afla în zona de incidenţă a puterii sale de mic Dumnezeu, acesta, ziaristul adică, să se ţină de alte bazaconii şi mai mari.
Când a auzit că sunt nişte jurnalişti din Bucureşti la uşă, s-a gândit în clipa următoare la el. Spre mirarea sa însă, n-a dat cu ochii de fostul reporter de la Steaua Sudului. Cei doi care veniseră nici măcar nu-l cunoşteau.
- Dar de ce veniseră totuşi?
- În legătură cu reţeaua de încălzire a oraşului.
- Păi asta e treaba primarului.
- N-aţi fost dumneavoastră primar până anul trecut?
- Da, aproape două mandate, însă acum... Problema e veche. Steluţo, o cafea pentru domnii.
- Ştiţi, noi...
- Merge şi un pahar de coniac, nu?
- Vă mulţumim, dar nu bem.
- De ce, suferiţi cu ficatul?
- Eu conduc.
- Ce?
- Maşina.
- La mine e mai simplu, conduc judeţul, aşa că am voie un pahar. Dar dumneata?
- Eu nu beau deloc.
- Oi fi adventist.
- Nu, nu sunt.
- E bun, are un parfum grozav, merită să încercaţi.
- Poate altădată, acum...
- Ştiu, încălzirea. Eu deja m-am încălzit. Păcat că nu vreţi să gustaţi.
- Oamenii ne-au scris că tremură în apartamente.
- Cum să tremure? Nu vedeţi ce soare e afară?
- Acum, dar la iarnă...
- Mai e până atunci.
- Nu avem gaze, băieţi, aici e buba. Judeţul nostru... eu îmi mai torn un pahar. Ziceam că judeţul nostru e singurul care n-a fost racordat încă la reţeaua de gaz metan. Ne încălzim cu păcură. Centralele sunt, hai noroc, vechi, nu mai fac faţă.
- Oamenii spun...
- Cine?
- Locuitorii oraşului, cetăţenii.
- Ce spun?
- Că nu prea e păcură ceea ce se cumpără toamna.
- Eu mi-am făcut datoria, v-am invitat, dar dacă sunteţi siguri, n-am ce face. Ia uite la ei, băieţi tineri şi să nu pună strop de băutură în gură. Unde rămăseserăm? A, da. Păi şi ce e atunci?
- Un fel de spălătură cică, dar plătită la preţ de păcură. Asta şi este explicaţia faptului că iarna este frig în case.
- Aiurea. Prostii. Hmm! E tare bun! Steluţo, să le pui domnilor ziarişti câte o sticlă din coniacul ăsta, ia ziceţi, vinul vă place?
- Nu vă deranjaţi, nu e cazul.
- Deranj? Ai, doamne, ce dracu'. Minciuni gogonate, aşa să ştiţi. Uff, ce cald s-a făcut. Da' ce tot notaţi acolo? Gazele sunt salvarea, vă spun eu.
Zi aşa, un grup de cetăţeni! Ia uite la ei! Hai noroc. Vezi cum împachetezi sticlele, ai grijă... Interesul cetăţeanului e totul pentru noi, domnilor reporteri. Noi fără cetăţeni n-am exista. Uite cum văd eu rezolvarea. Dar nu scrieţi nimic, da?
Era uşor de observat că domnul prefect se cam încinsese. Ba chiar se încinsese rău. Ceea ce a urmat a dovedit-o cu vârf şi îndesat.
Întrucât este vorba de cuvinte care-l pot umple de ocară pe cel ce le rosteşte în public, deşi ele semnifică lucruri de a căror utilitate se bucură în particular fiecare dintre noi, vom încerca să le traducem într-un limbaj pe cât posibil decent, desigur, cu nădejdea că nu-şi vor pierde, o dată cu savoarea originară, şi sensul.
- Uite cum m-am gândit ca să facem, a început Magiunescu. Păcura sau spălătura de păcură, cum îi ziceţi voi, nu e bună de nimic. Pentru gaze nu ne-a venit încă aprobarea. Şi dacă nu ne-a venit, ce? Nici n-avem nevoie. De gazele lor, vreau să spun. Ne descurcăm pe cont propriu. Cu gazele noastre, adică.
- Cele de sondă, din zona oraşului Videle, nu? S-a luminat dintr-o dată unul dintre jurnalişti.
- Nu, a răbufnit prefectul, tăindu-i elanul. Ne-ar costa prea mult. Avem o soluţie mult mai convenabilă. Pe lângă faptul că cheltuim foarte puţin, rezolvăm câteva mari probleme ale oraşului. Pe de o parte, gazele necesare încălzirii locuinţelor, pe de alta, asigurarea unei alimentaţii sănătoase a populaţiei. Nici nu vă daţi seama cât poate să fie de simplu. Mai simplu şi mai ieftin de atâta nu se poate. Facem mai întâi o repartiţie a populaţiei pe schimburi. Nu mai mult de o mie, o mie cinci sute de oameni pe schimb. Pe urmă, punem la fiert câteva sute de chile de fasole. Când fasolea e gata, cei o mie cinci sute de oameni se apucă de mâncat. Dar nu oricum, ci pe săturate, până le plesneşte burta. După care...
Aici prefectul zicea ceva de o ţeavă lungă cu o mie, o mie cinci sute de orificii, câte unul pentru fiecare om, adică, conectată la altă ţeavă, iar aceasta, la o centrală termică de ultimă generaţie.
Oamenii se apropiau cu spatele de prima ţeavă şi-şi lipeau, fiecare de câte un orificiu, crăpătura prin care e scos afară ceea ce intra prin crăpătura cealaltă numită gură. Asta în cazul bărbaţilor, care au numai două crăpături, la femei existând şi o a treia, dar aceasta n-are nici un amestec aici.
Prin înfoieri repetate ale burţii se poate asigura o circulaţie constantă a gazului prin conducte. Totul e ca schimburile să se înlocuiască la momentul potrivit, iar fasolea să nu se oprească niciodată din fiert. Se poate folosi şi lintea sau oricare alt produs agricol care favorizează apariţia meteorismului.
- Nu râdeţi, domnilor! E în conformitate cu cerinţele europene. Energie eoliană.
- Cum eoliană?
- Adică pe bază de vânturi. Mai ecologic de atât nu se poate. Steluţo, mai adu o sticlă, că vor să bea şi domnii ziarişti.
Jurnaliştii doar s-au prefăcut că beau. Şi-au uitat şi sticlele pregătite pentru ei, la plecare, amnezie ce prevestea faptul că vizita lor n-o să rămână fără urmări. Şi n-a rămas. Noroc că nu lucrau la un ziar foarte important. N-a fost o anchetă, ci un pamflet intitulat "Prefectul eolian şi energia ţucără".
Pe Magiunescu l-a durut un pic, dar nu l-a usturat. A scăpat ieftin. De data aceasta. Următoarea confruntare cu presa din Bucureşti, petrecută în iarna următoare, a fost mult mai dură. Era să se lase cu divorţ. Ce-i drept, nu în varianta sa cea mai gravă, deoarece voise să se separe de el nu partidul, ci nevasta. Până la urmă s-au împăcat.
(Va urma)