Recviem pentru Tănase (20)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

- De ce nu-i spui lui Tufă, e patronul tău şi te poate ajuta mai repede decât o poate face Dumnezeu, îl îndemnase cineva.
Îi spusese. Ba chiar îl prinsese într-o zi bună şi miliardarul vârâse mâna în buzunar şi-i dăduse. Colegii de redacţie îi săriseră şi ei în ajutor. Dar tot nu fusese de ajuns. Copilul se simţea tot mai rău. Doctorii din Bucureşti i-au spus că numai la Viena putea fi salvat. Îi trebuia însă o sumă mare de bani ca să ajungă acolo. În mod normal ar fi trebuit să suporte Ministerul Sănătăţii cheltuielile. În cazul altor copii o făcuse. Ba chiar al unor copii de ziarişti. Ziariştii din presa centrală, ce-i drept. Aveau altă trecere, pe când el lucra la un mic ziar din provincie.

Cu toate acestea, s-a înscris în audienţă la ministru, a dus hârtii, reuşind să smulgă în cele din urmă promisiunea că fiul său de numai 1 an şi două luni va fi înscris pe o listă. De aşteptare. Problema era că nimeni nu-i spunea cu precizie cât avea de aşteptat. În vremea asta boala nu vroia să aştepte deloc. Atunci el n-a mai avut încotro şi-a început să bată pe la tot felul de uşi ca să facă rost de bani. Tufă l-a înţeles. A fost generos. Dar îi trebuia mai mult.

Îi ofereau însă banii garanţia că boala se va vindeca? Nici vorbă de aşa ceva. Exista o putere mai mare decât a lor, de care depindea totul, iar puterea aceasta îi aparţinea lui Dumnezeu!
A început, prin urmare, să se roage.

Trecuseră mai bine de şase luni şi n-a primit nici un răspuns. Atunci s-a gândit că este prea mare distanţa dintre cer şi pământ şi Dumnezeu nu-l aude. Cum de uitase de balonul lui Ionete? Şi-a amintit cum se apropiase în toamnă de cer şi a hotărât să-şi învingă frica, plecând într-un nou zbor cu Ionete.

Acum sunt deasupra bisericii pictate de Luchian. Este cel mai potrivit moment să se roage. Mai întâi în gând şi, dacă o să i se pară că nu se întâmplă nimic, va spune cu glas tare ce are de spus. Va striga chiar. O să şi urle, dacă nu se poate altfel.
Deocamdată a strigat capra şi-au cotcodăcit găinile ce se aflau, ca şi data trecută, la picioarele lor în nacelă.

- De ce le luaţi cu dumneavoastră? a întrebat.
- Le antrenez pentru zborul suprem. O să am mare nevoie de ele. Cu ce-aţi vrea să mă hrănesc în timpul călătoriei?
- Şi ele?
- Ele ce?
- Nu trebuie să fie hrănite şi ele ca să producă lapte şi ouă? Ce-o să le daţi de mâncare?
- Ia priveşte în depărtare. Spune-mi ce vezi.
- Acoperişul pieţei, iar mai încolo magazinul lui Tufă.
- Nu, mai departe. Stadionul şi podul de peste Vedea.
- Şi mai departe.
- Câmpul.
- Asta e, câmpul fără sfârşit. Uită-te înapoi, unde e tufanul acela singuratic. Tot câmp. Pe urmă, în stânga şi-n dreapta, cât vezi cu ochii, câmpii ce nu se mai termină. Sunt toate pline de seminţe. Vântul le poartă toată ziua prin aer. Doar să întinzi mâna şi să-ţi umpli pumnul cu ele. Cât despre capră, vom zbura, fiule, pe deasupra munţilor, razant cu povârnişuri încărcate de iarbă. N-o să poată ea să înfulece atâta.
- Bine, dar iarna...
- Ne vom ţine doar după vară, dând continuu ocol pământului.
- Până când?
- Până voi găsi lumea pe care o caut.

Fotoreporterul privi spre răsărit şi amuţi de uimire. Se înroşise cerul într-acolo. Nu era de la soare, acesta se afla în spatele lor începând să coboare spre apus.

- Arde! zise Ionete şi îndreptă balonul în direcţia aceea. Veniră aproape de pământ putând astfel să observe clar cum şerpi de foc se zvârcoleau prin grâul dintre Măgura şi Vităneşti, prefăcând spicele în scrum. Cărările de cenuşă care rămâneau în urma lor se lăţeau întruna, transformând pământul într-o vatră imensă pe care pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi se coceau prepeliţe şi ciocârlii doborâte de dogoare din zbor. Se auzeau boabele de grâu pocnind şi aerul sfârâind în calea pârjolului. Un fum gros suia grăbit spre cer, întunecând văzduhul.

Fumul acela i-a gonit de acolo, nu înainte însă ca ei să descopere, în cealaltă parte a câmpului, cea spre care gonea vâlvătaia, fără să ajungă însă, silueta unui bărbat. Ionete a dus binoclul la ochi şi s-a uitat cu atenţie.

Se iţeau din marginea drumului alte limbi roşii ce creşteau în intensitate, devenind, pe măsură ce înaintau spre mijlocul lanului, tot mai flămânde. Bărbatul avea faţa acoperită de funingine. Ochii i se vedeau bine însă. şi păşea într-un fel care arăta că plecase mulţumit de acolo, căci, în scurtă vreme, el s-a îndepărtat, urcând într-o maşină ce-l aştepta cu motorul pornit, în preajma unei fântâni părăsite.

- E grâul francezului! a bolborosit gazetarul speriat. Şi l-a rugat în gând pe Cel de Sus, pe lângă ceea ce-l rugase mai-nainte, să oprească vântul ce se iscase din senin, nu fiindcă putea să le facă praf balonul, doborându-i la pământ, nu-i păsa de asta. Îi dispăruse pe neaşteptate frica, se gândea însă la ceea ce se petrecea jos şi voia să nu ia proporţii dezastrul.

Dumnezeu l-a ascultat, a domolit vântul. Ziua aceea, deşi una a nenorocirii, a fost pentru el începutul speranţei. Însemna că şi rugăciunile celelalte îi fuseseră ascultate.

Francezul n-a stat cu mâinile în sân. A cerut o anchetă, invocând faptul că focul nu s-a aprins de la sine. Se putea întâmpla şi aşa dacă ar fi fost furtună şi nimerea vreun fulger în lanul de grâu. De unde fulger însă când soarele strălucise toată ziua pe cer? Păi, taman asta era, lumina soarelui găsise pe câmp un ciob de sticlă şi, tot jucându-se cu el, aprinsese din greşeală câteva spice.
Era posibil, numai că focul izbucnise în mai multe locuri deodată, ceea ce înlătura şi varianta cu ţigara aruncată.

Francezul insista asupra faptului c-a fost o mână criminală. Mâna cui însă? Cine să fie în stare de aşa ceva? Un descreierat, fără îndoială.
Procuratura se străduia. Se deplasase însuşi Mişu Irod la faţa locului. Căutase martori. Chestionase localnicii. Dar nimeni nu ştia nimic. Cel puţin aşa s-a crezut până când a apărut, din senin, zvonul că există totuşi cineva care a văzut. Nu era important ce, ci pe cine.

Până la urmă a ieşit la iveală faptul că era vorba despre cel cu balonul. Mai fusese cineva cu acesta în ziua respectivă. Dar de văzut, văzuse numai el.
Celălalt, cică fotograful ăla de la Steaua Sudului, care avea copilul bolnav de..., nu observase nimic, deoarece el nu privise nici măcar o clipă prin binoclu.

Dar dacă privise prin obiectivul aparatului de pozat având grijă ca acesta să memoreze ce văzuse? Se ştia doar ce bună ţinere de minte au astfel de aparate. Fotoreporterul se jura însă că nu avusese aparatul la el. Mişu Irod nu mai ştia ce să creadă. Era bine dacă nu-l avusese. Dar dacă-l avusese şi minţea?

Francezul încerca să-l amestece în această tărăşenie pe Ghionoaie. De ce? Că-i miroseau uneori mâinile a fum? Păi asta era din pricina vechii sale îndeletniciri. I se impregnase mirosul de gară în piele şi ţâşnea câteodată la suprafaţă.
Acum Ghionoaie era un om de afaceri respectabil. Avea de nu ştiu câte ori mai mult pământ decât francezul.
(Va urma)