Recviem pentru Tănase (21)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Din tot judeţul, doar Nelu Nae îl întrecea cu cele douăzeci de mii de hectare ale sale. Fermierul străin se ferise să-i rostească numele. Zisese de Mână Lungă, şi asta era ca şi cum ar fi zis de el, fiindcă se ştia că există o relaţie strânsă între ei. Ce se putea deduce de aici?
Că străinul îl viza de fapt pe prefect, ştiut fiind faptul că Ghionoaie este omul acestuia. Putea să-l ducă şi la aşa ceva mintea pe francez. De aceea se şi ocupa Mişu Irod personal de rezolvarea acestui caz. Un lucru era clar pentru el: Sandu Ghionoaie nu avea nici un amestec. Aşa, putea să planeze şi asupra lui Nelu Nae bănuiala, căci avea de suferit la fel de mult de pe vremea concurenţei francezului. Logica îl îndemna pe Mişu Irod să-l excludă până şi pe Mână Lungă din cercul de suspecţi. Deoarece, din relatările martorilor, care era unul singur, deşi în balon se aflaseră doi, reieşea faptul că omul văzut în marginea lanului de grâu se găsea acolo în toată alcătuirea sa trupească, ceea ce contravenea modului în care se spunea că operează Trandafir.
Circula zvonul că mâna lui acţiona de una singură, adică fără ştirea omului. Aceasta poseda, cică, însuşirea de a se strecura cu agilitatea unui şarpe în cele mai dosite locuri, lungindu-se, cât era nevoie, ca să ajungă unde trebuie.
Prefera orele când oraşul era pustiu, discreţia fiind cealaltă însuşire ce sta la baza respectului cu care se vorbea despre ea. Omul, Gigi Trandafir adică, nici nu trebuia să iasă din casă. Mâna se descurca fără el. Ieşea cu mers de reptilă în stradă şi se lungea, lipindu-se de garduri ori de ziduri, până când ajungea în locul dorit. Fie o casetă cu bijuterii. Fie nişte bani puşi la saltea. Dar asta se întâmpla demult, când între Trandafir şi mâna sa exista o cruntă duşmănie, de aceea s-a şi trezit omul în puşcărie de câteva ori. Îi tot voia răul mâna sa. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat. Pe de o parte a fost faptul că Gigi Trandafir, spre deosebire de fostul ministru de mai târziu, care avea să se facă de ocară, descoperise femeile, pe de alta, a venit revoluţia şi atunci, când cei de la salubritate s-au repezit să măture vechea putere, el s-a ciocnit pe scară cu domnul inginer Magiunescu. Revoluţia i-a împrietenit. Pe Gigi Trandafir cu mâna lui, iar pe viitorul prefect cu Trandafir.
S-a pus pe seama acestei prietenii faptul că mai apoi mâna lui Gigi scotocea, valorificându-şi desigur vechile însuşiri, prin sertarele cu hârtii ale opoziţiei sau prin trecutul anumitor persoane, extrăgând de acolo poze şi documente compromiţătoare. Cică Doru Magiunescu era topit după ele.
Se povestea despre toate acestea, dar nimeni nu văzuse cu ochii lui mâna în acţiune. Se presupunea că mâna lui Gigi se lungise până la Vităneşti, scăpărând chibritul care a aprins grâul francezului. Numai că Ionete văzuse de sus, din balon, un om în capătul lanului, lucrul acesta însemnând, unu, că mâna se afla împreună cu Trandafir acolo, doi, că prezenţa acestuia o scutise de efortul de a se lungi, trei, că fiind şi mâna şi omul la un loc, omul nu era Gigi Trandafir. Prin urmare, era altcineva cel văzut de Ionete. Ar fi trebuit ca fostul militar să ofere mai multe amănunte, dar au aflat că el plecase încă din zorii zilei următoare din oraş, împreună cu nevastă-sa.
Mişu Irod ştia cu certitudine că nu fusese Mână Lungă. Aceasta era şi părerea prefectului care, deşi avea treburi mai importante de făcut, îşi făcuse totuşi timp să ajute ancheta.
Excluderea lui Mână Lungă ducea la excluderea lui Ghionoaie. Latifundiarul mirosea şi a gară veche, şi a grâu, ceea ce putea lăsa impresia că miroase a holdă mistuită de flăcări.
Nefiind vorba despre Ghionoaie, nu putea fi vorba nici despre...
Procurorului-şef îi era şi frică să se gândească. N-ar fi făcut-o nici dac-ar fi fost cazul.
Turbatul de francez îi dădea însă înainte cu acuzaţiile. Că ce ţară e asta? Adică a noastră, nu a lui. Că legea nu-i apără pe oameni. Ete-te! Ei, care au inventat ghilotina! Că justiţia îi scoate basma curată pe vinovaţi! I-auzi! Numele de Dreyfus nu-ţi spune nimic? Ia adu-ţi aminte, musiu!
Când au auzit că vrea să se plângă ambasadei, au înţeles că trebuie să-l ia în serios. Şi-au grăbit ritmul anchetei, dibuindu-l a doua zi pe vinovat. Acesta era un tractorist din Măgura care aruncase ţigara la întâmplare.
Nu prea voia să-şi recunoască vina, dar n-a avut încotro.
Ei, acum ce mai zicea domnul fermier? Era mulţumit?
- Nu!
- Păi de ce?
Deoarece nu reuşea să priceapă cum poate un muc de ţigară să ajungă în trei sau patru locuri diferite în acelaşi timp.
- Uite că poate!
Ce-l interesa pe el? Bine că-l găsiseră pe piroman. Şi bine c-avea asigurare pe grâul incendiat. Îşi recupera întreaga pagubă.
- Nu, domnilor, se oţărâse francezul, nu asta e problema.
- Dar care?
- Că-l faceţi scăpat pe adevăratul vinovat.
- De unde ştii dumneata că e aşa?
- Există dovezi.
- Zău? Arată-ne şi nouă una dintre ele.
- O să v-arăt.
- Când?
- Imediat ce-o să pun mâna pe ea.
Cum s-ar zice, francezul n-avea nimic de arătat. Voia să facă pe grozavul, atâta tot! Şi dacă exista totuşi vreo dovadă? Exista pe dracu'!
Pe Ionete parcă-l înghiţise pământul. Trebuia totuşi să se întoarcă din locul unde plecase. Atunci aveau să se lămurească.
Dar celălalt? Fotoreporterul de la Steaua Sudului îşi amanetase aparatul de pozat cu o zi înainte de zborul cu balonul. O dovedea chitanţa primită cu această ocazie. N-avea nici un motiv să mintă. Numai la asta nu-i şedea lui capul. Copilul său se zbătea între viaţă şi moarte, şi el bătea pe la tot felul de uşi ca să strângă bani să-l salveze.
Îl tot căutase pe Ghionoaie, pentru ca, într-o dimineaţă, să fie sunat de la biroul acestuia şi poftit să stea de vorbă.
Trecuse iulie. Trecuse şi povestea cu pârjolul de pe terenul francezului.
Tânărul gazetar aştepta înfrigurat să-l cheme latifundiarul înăuntru. Venise ora amiezii, şi Ghionoaie părea să fi uitat de el. Intraseră între timp alţii, sosiţi în urma lui, dar n-avea ce face, trebuia să aştepte, aşa îi spusese secretara, şi el şedea cuminte pe marginea unei canapele, cu ochii pe uşa capitonată. I se uscase gura de sete, ar fi cerut nişte apă, dar nu îndrăznea, nici secretara nu s-a gândit să-i ofere, deşi umpluse nenumărate pahare, cărându-le pe o tavă pentru cei dinăuntru. Mai ducea acolo cafele, cutii cu bere şi sucuri. Era zăpuşeală şi se umpluse de oameni. Aceştia veneau încontinuu. Secretara le făcea semn să intre, iar după o vreme plecau. Numai el rămânea pe loc, încercând să-şi ţină setea în frâu şi să-şi păstreze speranţa.

(Va urma)