Recviem pentru Tănase

Autorul nu-şi propune în această carte să se ia la întrecere cu realitatea, deoarece ştie că realitatea o ia aproape întotdeauna înaintea ficţiunii.

Băteau clopotele.
Îl duceau la groapă pe ultimul şef al judeţului din fostul regim politic. N-a lipsit mult ca puţina lume care alcătuia convoiul mortuar să-l conducă pe Tănase Tănase - aşa îl chema pe defunct - până pe lumea cealaltă, deoarece o maşină roşie a trecut în mare viteză prin intersecţie, fără să ţină cont de culoarea semaforului. Dar nu s-a întâmplat nimic, datorită faptului că moartea s-a arătat mai în­ţe­leaptă decât viaţa, cedându-i trecerea. Murise trecutul. Putea, în sfârşit, să înceapă viitorul.

E momentul să spunem că omul de la volan, Aurelian Tufă, proprietarul supermarketului cu acelaşi nume de pe strada principală a oraşului, dar şi al abatorului din spatele stadionului, ca şi al ştrandului din zona spitalului, ca să nu mai vorbim despre cele zece benzinării risipite prin tot judeţul, sau de fabrica de alcool, ori de tipografia şi ziarul Steaua Sudului, bomboana de pe coliva unei averi pe care, în mod normal, o poţi strânge nu cu două, ci cu o sută de mâini într-o sută de ani, deşi lui îi fusese de ajuns ca s-o adune de cincizeci de ori mai puţin, în privinţa mâinilor, şi de zece, în cea a anilor, avere care îl transformase în cel mai puternic om de afaceri din partea locului, aşadar, el, Aurelian Tufă, primise în această zi de primăvară, a zecea sau poate a unsprezecea, dacă nu a treisprezecea pri­măvară de la revoluţie, fugi, domne, d-aici cu ghinionul, astea e superstiţii pe care oamenii deştepţi ca mine se pişă din mers, din mersul BMW-ului, ar fi vrut el să zică, dar nu zicea, fiindcă nu se văzuse încă nici un exemplu de individ care să-şi uşureze băşica udului în timp ce-şi conducea cu peste 100 de kilometri pe oră maşina, altfel decât, stropindu-se din abundenţă pe sine, în anii de când se schimbase macazul politic în ţară pe dumnealui îl cam ocoliseră ghinioanele, chiar dacă obişnuia adesea să urineze din mers pe tot ceea ce i se punea strâmb la inimă, uneori o făcea chiar la propriu, dar numai el ştia asta, şi mai ştia nevastă-sa, Zamfira, când îl dezbrăca de pantaloni şi-o izbea cu iuţeala unui pumn de bătăuş mirosul, ehei, frumos mai mirosea pământul, lumina soarelui se aşternea ca o catifea galbenă peste case în această zi de primăvară în care lui îi cam stricase cheful telefonul primit de la Amoraş Subţirelu, prefectul judeţului.

Dar numai la început, pentru că, aflând despre ce este vorba, Aurelian şi-a frecat bucuros mâinile şi a simţit cum toată lumina soarelui fuge de pe case şi de pe străzile prăfuite ale oraşului şi se adună în el, încălzindu-l pe dinăuntru.

Era emoţia veştii pe care o primise. Domnul de­putat Magiunescu, omul fără de care, Tatăl nostru carele eşti în ceruri, judeţul lor ar fi rămas în conti­nuare în anonimat şi amorţeală, iar el, mai cu seamă el, ar fi vândut până la bătrâneţe îngheţată la cornet şi pufuleţi la chioşcul de la intrarea în piaţă, fusese domnul deputat Magiunescu, chemat de conducerea partidului pentru a i se propune un post de ministru.

Păi, cum să nu se bucure? Prin numirea lui Magiunescu în Guvern se recunoşteau meritele unui politician încă tânăr, care pornise de jos, de la întreprinderea de gospodărire orăşenească unde, deşi capabil, fostul regim îl ţinuse pe post de simplu inginer, responsabil cu strânsul gunoaielor de pe străzi şi cu văruitul pomilor din grădina publică a oraşului, pentru ca vântul libertăţii, iscat aproape din senin, să-l poarte până în scaunul de consilier local. De aici până la postul de viceprimar n-a fost decât un pas. Pasul următor l-a adus în fruntea urbei. Ete, domnule, puteai să crezi că mucosul ăsta pe care îl omeneau gunoierii cu ţigări, că leafa de stagiar i se ducea toată pe chirie şi mâncare, o să ajungă atât de departe?

Ce nu ştiau foştii săi colegi de serviciu, prinşi pe picior greşit la revoluţie din cauza încăpăţânării de a se încrede în vechea morală conform căreia nu trebuie să-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala, era că lui Doru Magiunescu nu i se părea c-a ajuns prea departe.
(Va urma)