La începutul lunii decembrie 1990 a avut loc prima solidarizare a sindicatelor din România postcomunistă, cu ocazia grevei generale declanşate de Sindicatul Şoferilor. Protestul lor a fost susţinut de toate organizaţiile muncitorilor, care solicitau, în cor, măsuri de protecţie socială pentru a combate efectele liberalizării preţurilor şi a creşterii şomajului.
Litigiul Sindicatului Şoferilor cu Guvernul începuse la 15 noiembrie 1990, când a adresat o petiţie de protest Cabinetului Petre Roman. În document se cerea ca liberalizarea preţurilor să fie însoţită de liberalizarea negocierilor salariale, fără nici o restricţie. De asemenea, sindicaliştii doreau ca autobazele existente să fie transformate în societăţi comerciale sau regii autonome, pentru a fi relaxat controlul statului. Guvernul mai era somat să scoată de pe agenda lucrărilor Parlamentului proiectele de legi care priveau organizarea sindicală, pentru a se aduce modificări în concordanţă cu interesele centralelor sindicale. Ultimul punct al petiţiei din noiembrie solicita continuarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi în perioada anotimpului rece. Dacă intemperiile vremii nu ar fi permis lucrul, sindicatul dorea ca şoferii să fie consideraţi şomeri şi să primească ajutor de şomaj.
Răspunsul Guvernului a venit la 17 noiembrie, însă nu i-a mulţumit pe sindicalişti. Aceştia doreau să poarte negocieri directe cu autorităţile privind modalităţile de aplanare a conflictelor de muncă, apărute ca urmare a hotărârii Guvernului de liberalizare a preţurilor. Şoferii se considerau trădaţi de Guvern şi pentru că Executivul nu-şi respectase angajamentul pe care şi-l luase faţă de ei ca să nu scumpească motorina şi benzina înainte de a se adopta măsuri de protecţie socială. Un alt motiv de nemulţumire era că la negocierile dintre Guvern şi Sindicatul Şoferilor fuseseră trimişi consilieri fără competenţe de decizie. Pe de altă parte, puterea ducea un joc dublu de discreditare a mişcării muncitoreşti, susţineau reprezentanţii şoferilor, prin utilizarea unor expresii ca „noua nomenclatură sindicală”, cu referire la liderii organizaţiei. Aceştia din urmă mai erau acuzaţi de putere că s-au ales singuri în fruntea muncitorilor şi erau manipulaţi de partidele de opoziţie.
Întrucât între cele două părţi nu s-a ajuns la un acord pe cale amiabilă, la 6 decembrie 1990, Consiliul Naţional al Sindicatului Şoferilor din România a anunţat declanşarea grevei generale începând de la 10 decembrie, când era programat un miting în Piaţa Aviatorilor din Bucureşti. Protestul urma să se desfăşoare la nivel naţional pe termen nelimitat. Revendicările depăşeau scopurile specifice luptei sindicale. Astfel, şoferii anunţau că aveau de gând să oprească greva generală doar în momentul în care Cabinetul condus de Petre Roman îşi prezenta demisia şi se forma un guvern de uniune naţională. O altă revendicare solicita demiterea conducătorilor unităţilor economice, precum şi pe cei din fruntea organelor administraţiei judeţene şi locale care erau „compromişi”. În locul lor trebuiau să fie alese, pe „baze democratice”, persoane care „reprezentau adevăratul spirit al revoluţiei din decembrie 1989”. În finalul comunicatului, Sindicatul Şoferilor din România făcea un apel la solidarizarea tuturor confederaţiilor sindicale cu protestul lor.
La două zile de la anunţul şoferilor privind declanşarea grevei generale, celelalte confederaţii şi-au anunţat solidaritatea în cadrul unei conferinţe de presă comune. Au participat liderii Frăţia, Alfa, Hercules, Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România, Alianţei Confederative Intersindicale şi Convenţiei Sindicatelor Libere Neafiliate din România. În total, cele şase confederaţii reprezentau interesele a circa opt milioane de salariaţi. Participanţii la conferinţa de presă au declarat la unison că organizaţiile pe care le conduceau vor susţine moral protestul şoferilor, iar unele sindicate vor trimite manifestanţi la mitingul din Piaţa Aviatorilor de la 10 decembrie. Sindicaliştii au anunţat că toate confederaţiile considerau ineficient dialogul cu Guvernul din ultimele luni. De asemenea, cei prezenţi susţineau în faţa ziariştilor participanţi la conferinţa de presă că trecuse vremea disputelor interne din lumea sindicală pe tema „patrimoniului UGSR”. Acel conflict era catalogat acum ca o tentativă a Guvernului de dezbinare a sindicatelor, prin distragerea atenţiei de la adevăratele probleme ale muncitorilor.
Pentru unii politicieni rămaşi în afara Parlamentului după alegerile din mai, greva generală a şoferilor a fost un prilej bun de reafirmare a existenţei. Astfel, Nica Leon i-a „mobilizat” pe membrii şi simpatizanţii Partidului Liber Democrat – al cărui preşedinte era –, rugându-i să participe la miting. Motivul invocat era că şoferii aveau acelaşi ţel cu al lor: demiterea Guvernului, a Parlamentului şi a preşedintelui. Însă liderii Sindicatului Şoferilor au declarat că se abţin de la orice colaborare cu partidele politice, protestul având doar conotaţii sociale.
Greva generală a şoferilor a fost primită cu ostilitate de Guvern. Astfel, Ioan Aurel Stoica, ministru de stat, a declarat într-un interviu acordat Televiziunii publice că protestul şoferilor era o manifestare antistatală şi antinaţională. De asemenea, demnitarul îi acuza pe grevişti că utilizau abuziv mijloacele de transport şi combustibilul care aparţineau statului. Stoica atrăgea atenţia şoferilor că prin protestul lor la nivel naţional se punea în pericol aprovizionarea populaţiei cu alimente de primă necesitate, precum şi a unităţilor zootehnice cu furaje.
Mitingul Sindicatului Şoferilor din România a avut loc conform programării, la 10 decembrie 1990, în Piaţa Aviatorilor, începând cu ora 14:00. Au participat între 10.000 şi 12.000 de oameni, precum şi patru coloane de autovehicule. Manifestaţia s-a desfăşurat fără incidente, iar reprezentanţii partidelor care au dorit să ia cuvântul la tribună au fost împiedicaţi de organizatori. Printre ideile vehiculate de liderii sindicali în timpul protestului s-a numărat: „Pentru Guvern e mai important cum ne văd străinii decât în ce condiţii mizerabile trăim”, „Românul nu fuge de muncă. Vrem să muncim, dar nu avem materii prime, piese de schimb, iar alimentarele sunt goale”, „Nu vor să negocieze cu noi, au închis uşile şi conduc ţara de undeva de acolo sus” etc.
Greva generală a încetat în zilele următoare atât din cauza scăderii entuziasmului sindicaliştilor, cât şi din cauza presiunilor Guvernului pentru deblocarea transporturilor. În orice caz, revendicările centrale ale protestului, privind demisia Cabinetului Petre Roman, erau greu de realizat pe cale sindicală!